Apare din cînd în cînd, nu totuşi rar, în exprimarea publică autohtonă o formulă stranie: cu toată responsabilitatea. Diverse personaje, îndeobşte politice, dar nu o singură dată şi jurnalişti (aceştia mai ales dacă sînt şi "celebri", adică văzuţi la televizor...) şi chiar intelectuali şi artişti simt parcă brusc nevoia să-şi alerteze auditoriul, apropiaţii, poate chiar şi mecanismele de autocontrol, că din clipa asta, gata!, atenţie!, motor!, vor vorbi altfel decît vorbesc de obicei, vor vorbi cu toată responsabilitatea. De fapt, nici nu mai vorbesc; în asemenea momente , ei chiar încetează să vorbească: ei declară. Şi nu este doar efectul intrării în limba de lemn, cea în care demnitarii nu merg, ci se deplasează, nu discută, ci poartă convorbiri, se reunesc, nu se întîlnesc etc.; nu, li se întîmplă ceva magic, o schimbare totală de condiţie intelectuală şi etică, are loc o patetică transfigurare, sînt pe culmile unui angajament al fiinţei integral - se exprimă cu toată responsabilitatea. Nu e ceva curent, de toate zilele, firesc: e o situaţie excepţională. Toate energiile sînt mobilizate, concentrate, puse în stare de cel mai înalt randament posibil, mintea lucrează în regim de solicitare supremă, tensiunea lăuntrică atinge nivelul maxim... Ceea ce în bună logică înseamnă, fireşte, că în afara acestor excepţionale momente de graţie, adică în mod obişnuit, ei nu se exprimă cu toată responsabilitatea. Doar cu o parte, mai mică, mai mare, după dispoziţie, după posibilităţi, după împrejurări. Sau, de ce nu?!, chiar cu toată iresponsabilitatea. Încît n-ar fi, poate, cu totul inutilă introducerea unui ecuson şi inventarea unui semnal grafic prin care să se precizeze, după modelul anunţului de pe vremuri la programele de televiziune supuse restricţiilor energetice şi tehnologice: parţial iresponsabil. Multe s-ar înţelege, atunci, mai uşor, persistente neînţelege