trei zile în Albania
Albania pare că s-ar afla la capătul lumii. Calea obişnuită de a ajunge aici, pe drumuri proaste şi care taie îndelung muchia unor creste înalte, nu e prea recomandată decît pentru cineva cu nervii tari, maşină bună şi un dram de şansă. Altfel, mai comod şi mai sigur, se ajunge cu avionul, dar pe căi ocolitoare. La Tirana eu am ajuns după ore bune de mers, traversînd şase ţări şi o mare.
Mercedesuri suŢciente
pe cap de locuitor Aeroportul din capitala albaneză m-a făcut să mă gîndesc la o gară de provincie, fiind de fapt o clădire joasă, văruită în alb, cu pereţii jupuiţi, ferestre înfundate şi în interiorul căreia e în permanenţă înghesuială. Politişti îmbrăcaţi în uniforme ponosite, bleumarin, femei de serviciu, oameni de ordine, numeroşi băgători de seamă şi bineînţeles pasagerii celor 4-5 curse zilnice, cu toţii se mişcă anevoie în spaţiul acesta mic. Banda care transportă bagajele nu cred că are doi metri lungime. Oricum, nu se învîrte. În jurul ei sînt totuşi nouă persoane care, trecînd aplecate printr-o deschizătură de dimensiunea unui copil, împing sau trag de bagajele coborîte din burta avioanelor. Nu stau locului o clipă, după cum vorbesc în permanenţă. Aglomeraţie e şi în faţa aeroportului. Neexistînd sală de aşteptare, politiştii - cu gesturi autoritar caraghioase - ţin la distanţă pe toţi cei aflaţi cu treabă sau nu pe aici: persoane care însoţesc sau aşteaptă călătorii, taximeştri, valutişti, vînzători de suveniruri şi inevitabilii copii ce-ţi cerşesc niscaiva lire italiene. Drumul de la aeroport pînă în centrul Tiranei durează cam o jumătate de oră şi se face pe singura "autostradă" a ţării, de fapt o porţiune de drum cu două benzi de circulaţie, de vreo 15 kilometri lungime. Bineînţeles, mă aflu într-un Mercedes la mîna a doua, cu parbrizul crăpat şi care "toarce" destul de zgomotos. În urmă cu unsprezece