T eoriile respectabile ale comunicării conferă publicului un rol aproape la fel de important ca şi emiţătorului unui produs mediatic sau altul. Există tot mai multe fenomene ale culturii populare care convertesc rolul pasiv al aceluiaşi public într-unul tot mai activ, mai implicat în mecanismul intern al respectivului fenomen: muzica hip-hop, în care interpreţii sînt exponenţi vizibili ai publicului; jocul de Bingo, în care fără împătimiţii norocului, spectacolul cîştigurilor fabuloase nu ar putea avea loc; şi, în sfîrşit, emisiunile numite interactive, a căror serie s-a deschis cu Surprize, surprize a continuat cu Iartă-mă şi cu Din dragoste (produse de Prime Time World Broadcast şi Sagitarius Communications, preşedinte Valeriu Lazarov), în care story-ul este brodat pe trăirile, de obicei dramatice, ale publicului. Tema numărului de faţă s-a conturat din uimirea în faţa acestor relativ noi formule de emisiuni (corespondente neaoşe ale unor structuri deja existente în străinătate): privind, din întîmplare, cîteva scene din emisiunile sus-amintite, m-au frapat momentele în care oameni simpli, altădată doar posibili membrii ai publicului, trăiau, pe post, acute drame existenţiale: regăsirea copilului pierdut după zeci de ani; împăcări incredibile cu un fost soţ alcoolic şi violent; o declaraţie spectaculoasă de dragoste de la cel ales etc. Toate acestea, împreună cu cotele ridicate de audienţă ale respectivelor emisiuni, ridică măcar o problemă morală: în ce măsură putem face din dramele oamenilor obişnuiţi un show de televiziune, un soi de Truman Show, sau o telenovelă? Este prezentarea, pe post, a unor lucruri foarte intime ,

morală, şi între ce limite? Desigur, ni se spune, dacă respectivele persoane acceptă, ba chiar, solicită, sprijinul unei emisiuni sau al alteia în viaţa lor privată, îi încredinţează afectele şi sentimentele, atunci nu televiziunea e d