N-aş putea spune că sînt o persoană mondenă, ci dimpotrivă, de bună-voie şi nesilită de nimeni. Poate tocmai pentru că a fost o vreme cînd chiar îmi cîştigam existenţa (sau mimam acest lucru) dintr-un du-te vino monden. Atunci, la începutul anilor '90, să poţi degusta sandviciuri mai mici decît ţi-ai fi putut imagina, combinate cu vorbe de duh şi strîngeri de mînă ale vreunei Dina Câmpeanu ori ale unui Gheorghe Dumitraşcu, amestecaţi cu un Cătălin Botezatu ori Monica Anghel reprezentau suprema senzaţie. Treptat, gustul amar al cozilor şi ghionturilor în lungul drum spre distribuitorul de băuturi au primat asupra listei tot mai lungi a persoanelor care te puteau saluta. Lumea conferinţelor de presă, a aniversărilor şi inaugurărilor a rămas, probabil, la fel de călduţă şi generoasă, doar protagoniştii schimbîndu-se; cu excepţia, probabil, a celor "de profesie", figuri ciudate, cu iz artistic, nelipsite de la fiecare manifestare, despre care am aflat, mai apoi, că nu lucrau la nici un ziar, erau doar şoferul de nu ştiu unde şi prietena lui, un pensionar cochetînd cu propria gazetă fictivă, o jună înamorată de nu ştiu ce vedetă... Manifestările culturale, precum recent încheiatul tîrg de carte, intră, totuşi, într-o categorie de mondenităţi (încă nu găsesc alt termen adecvat) mai umane, tot la nivel superficial, dar, poate, mai aproape de simpatiile naturale. Există persoane pe care le saluţi cu plăcere o dată pe an, şi a căror complicitate aniversară te face să te simţi în inima lucrurilor. Acest gen de întîlniri sînt mereu şi comemorative, în sensul recapitulării prieteniilor şi a relistării diverselor straturi. O tipologie a acestora, pe scurt, poate fi nu numai, tehnic vorbind, un pattern de petrecere a timpului liber pentru un reprezentant al generaţiei de 30 de ani, dar şi o istorie personală din perspectiva

afectelor şi legăturilor. Un prim strat ar fi