Succesele obţinute într-un timp relativ scurt - două decenii - de Spania, Grecia şi Irlanda alimentează optimismul partizanilor extinderii Uniunii Europene. S-a dovedit că eforturile de adaptare la regulile comune au favorizat stabilizarea democratică, dar şi creşterea economică, cu toate consecinţele ce decurg. Dar lumea nu este populată doar de optimişti. După ce s-a depăşit stadiul declaraţiilor de principii, extinderea spre Est a Uniunii pare că se opreşte în lungi negocieri de amănunt. "Care negocieri?" - întreabă Daniel Gros, şeful Centrului european de studii politice de la Bruxelles. "Nici n-au început." Domnul Gros, citat de revista The Economist, nu se referă la discursurile politicienilor şi la articolele din ziare, ci la dosarele dificile, urmînd a fi abordate: agricultura, fondurile structurale, libera circulaţie a oamenilor şi capitalului. Cu gîndul la ele, şi Jacek Saruysz-Wolski, negociatorul şef al Poloniei, a declarat că anul 2004 i se pare un termen mai realist pentru admiterea ţării sale, decît 2003, termenul oficial. În ţările candidate, conştiinţa sacrificiilor a început să fie mai puternică decît perspectiva avantajelor. Susţinerea populară a admiterii în UE scade pe măsură ce tratativele sînt mai avansate: sub 50% în Republica Cehă, cu ceva peste 50% în Polonia şi aproape 80% în România (cf. The Economist ). Pe de altă parte, fostele ţări sărace ale Uniunii presimt că extinderea se va face pe seama lor, că, din cauza noilor solicitanţi, partea lor din bugetul comun va fi mai mică. Spania vrea să obţină garanţii ferme că regiunile ei nu vor avea de suferit de pe urma redistribuirii fondurilor. Dacă nu le obţine, Spania nu va accepta moratoriul de cel puţin şapte ani cerut de Austria şi Germania (ţările cele mai ameninţate de emigraţie) pentru adoptarea reglementărilor cu privire la libera circulaţie a forţei de muncă. "Şantaj" rău privi