Cred că aveam vreo şase ani, cînd am auzit pentru prima oară manele. Eram la mare, la Neptun, cu părinţii şi, într-o seară, cînd ne plimbam prin staţiune, am trecut pe lîngă o cîrciumă, de unde răsuna ceva "de inimă albastră", cu multe oftaturi şi văicăreli melodice. M-am oprit pentru o clipă şi, pentru că eram un copil căruia îi plăcea să se dea în spectacol, am început să mă legăn şi să ţopăi în ritmul muzicii. Mi-amintesc că maică-mii nu i-a plăcut deloc ce făceam şi că a început să mă certe: "Asta-i nu-i muzică pe care să dansezi! E muzică pentru ţigani!". De-atunci, în mintea mea de copil, am asociat tot timpul manelele (pe vremea aceea, nu ştiam că se numesc aşa) cu ceva interzis. Cred că oficializarea manelelor, adică scoaterea lor din sfera underground-ului la lumină şi pe piaţă a început cu o piesă care şi acum mai este cîntată în zeci de variante. Binecunoscutul refren pe care au plîns de-a lungul timpului mii de români ţiganizaţi, (sau "cocalari" cum îi mai denumesc încă nişte prieteni ai mei) îndrăgostiţi şi picaţi în fîntîna cu melancolie, sună cam aşa: "Aş da zile de la mine / Să mai fiu o zi cu tine / Căci te iubesc la disperare / Inimioara rău mă doare". De aici pînă la "Of, of, of mor toţi ţiganii / Că io mă distrez şi arunc cu banii" şi la audierea altor texte de acest gen pe stradă, prin pieţe, prin baruri, pe posturile radio şi tv, adică peste tot, n-a mai fost decît un pas. De obicei, astfel de texte îţi vorbesc despre dragoste şi despre diverse aspecte ale vieţii de cuplu, în raport cu viaţa socială care este guvernată de bani (un exemplu: "Aşa sîntem noi, femeile / Căutăm doar dragoste / Nu vrem doar bărbaţi cu bani / Că sînt cei mai mari golani" - Minodora... la maxim!). Sînt amintite şi avantajele ce derivă din bogăţie cum ar fi "mercedesul la scară", "cel mai tare butic", "whisky şi ţigări mişto" etc. Există şi melodii dedicate protv-