Într-un fragment din Jurnalul Fericirii, găsesc ceva ce autorul numeşte "trei fenomene ale timpului". Sînt, de fapt, trei teme care preocupau intelectualitatea lucidă din a doua jumătate a anilor '30, trei îngrijorări pe care le simţeau oamenii care chiar înţelegeau ce se întîmplă în jurul lor. Iată-le: "invazia verticală a barbarilor, domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade". Imediat, urmează detalii: "Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere. Al doilea: au sosit - pur şi simplu, în sensul cel mai categoric - proştii şi inculţii la putere şi, în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice, fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află. Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt, trădează. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sînt cei mai vinovaţi." Zîmbesc, pentru că recunosc imediat temele. Şi astăzi, după aproape 70 de ani, mulţi intelectuali "angajaţi" gîndesc în aceiaşi termeni. Este, desigur, o mare deosebire între cele două epoci. Atunci, în anii '30, Europa trecea printr-un proces de radicalizare politică, tensiunile se acumulau, dictaturile se fortificau şi, în final, inevitabilul s-a produs: al doilea război mondial cu dezastrele şi consecinţele sale. Acei ani rămîn în istoria continentului nostru ca o perioadă de regres a democraţiei, o perioadă a regimurilor de mînă forte. Acum, trăim o epocă a ofensivei democratice, trăim un timp al expansiunii democraţiei, ne îndreptăm spre o Europă unită în jurul marilor valori ale democraţiei liberale. Şi totuşi, după cîte se pare, avem aceleaşi probleme şi trăim aceleaşi frustrări cînd privim în sus. Am accentuat diferenţa dintre cele două epoci pentru a dovedi că cei care acuză democraţia şi, mai ales, regulile