Cînd constatăm că a apărut un fenomen nou, cum este, de pildă, cel al emisiunilor interactive cu tentă autoconfesivă, prima reacţie omenească naturală este cea de surpriză. Totuşi, în acest anume caz, surprinderea în ea însăşi nu are neapărat încapsulată în conţinutul ei, dinainte, în chip cert, indubitabil, valoarea pozitivă sau cea de semn contrar. Oricum însă, tendinţa spontană izvorîtă din sufletul nostru grăbit, o tendinţă nu neapărat înţeleaptă sau dornică de succesive înţelepţiri, este una de tip maniheist, colorată afectiv în alb sau negru, fără nuanţe, fără grade, fără măsuri intermediare. Nu ne gîndim că valoarea adevărată se compune din multe entităţi şi că ea-i dependentă de mai mult decît de suveranitatea de o clipă a dorinţei mele, a pasiunii mele, a plăcerii şi a gustului meu. Ni se pare că noi ştim ce trăim, că nu ne înşelăm uşor, că "dacă aşa simţim aşa şi este", că intuiţile ne sînt întotdeauna corecte şi opiniile mereu adevărate. Aceasta a fost şi este de cînd e lumea ceea ce numim vraja realităţii, adică puterea seducătoare a formelor vieţii în faţa forţelor sufletului. În acelaşi timp însă, ne place, pe de o parte, să clamăm autonomia personalităţii şi independenţa judecăţii, în vreme ce, pe de altă parte, ne lăsăm hipnotizaţi de evenimentele şi apariţiile vieţii, de experienţele şi trăirile "extraordinare", "neobişnuite", "de excepţie", "unice". În doze diferite, aşa a fost probabil în toate timpurile, îndeosebi în cele moderne, dar acum e sigur că omniprezentele medii pot accentua pînă la hipertrofie, viaţa expusă, viaţa tarabă, viaţa de piaţă, viaţa vitrină, viaţa ca-n filme (sau mai mult "viaţa bate filmul"), viaţa teatru ş.a.m.d. De unde această nevoie irepresibilă de arătare şi expunere a tot ce eşti (şi încă ceva pe deasupra)? De unde izvorăşte totuşi acest insaţiabil apetit exhibiţionist egal distribuit, se pare, la cele două sexe;