Stimate domnule Lucian Mîndruţă, Citesc frecvent în Dilema punctul dumneavoastră de vedere, iar articolul de săptămîna aceasta, "Mai stau un pic şi plec" a atins o problemă care mă vizează direct. Şi eu, ca mulţi alţii, am profitat de educaţie în România, iar acum o vînd în străinătate, pe valută. Ca un comentariu la viziunea plină de pragmatism a doamnei ministru Andronescu, o să vă povestesc de ce am plecat eu din ţară. Am absolvit facultatea în 1997 gîndindu-mă să-mi găsesc un loc de muncă cît mai aproape de casă şi de părinţi; profesor de liceu părea alegerea ideală. Dar cum nu erau decît posturi de suplinitor, am optat să mă angajez acolo unde cel puţin mi s-a oferit un loc de muncă pe mai mulţi ani: în cercetare. Aşa am ajuns să întîlnesc oameni care pentru mine au fost buni dascăli în ale ştiinţei. Am asimilat totul cu mare poftă şi mi-am arătat interesul ca să dau măsura a ceea ce pot. Răsplata strădaniei mele a venit repede şi am fost trimis să lucrez o lună într-un laborator din Paris. Toată educaţia aceasta în ale ştiinţei a costat bani de la bugetul de stat. Cam cît farurile de la maşina cu care este dotat fiecare din aleşii neamului. Am venit de acolo cu entuziasm şi proiecte. Dar cum fiecare bărbat trebuie să-şi facă datoria faţă de patrie, am plecat mai întîi în armată. Şase luni am muncit cu rîvnă pentru ţară, iar ceea ce făceam se vedea: curtea unităţii era mereu curată şi măturată, iar eu mîndru că servesc patria. M-am întors la ştiinţă, unde mă aşteptau proiecte interesante. Ceea ce am avut pînă la urmă de făcut a fost să inventariez chimicalele expirate din magazia Institutului. Asta pentru că numai cineva pregătit putea să spună că, dacă au douăzeci de ani vechime, nu mai sînt bune de nimic. Cumva trebuia să plătesc pentru că avusesem privilegiul să văd Parisul. Aşa că nu m-am necăjit că renunţ la experimentele care, credeam eu, ar ma