Între 12 şi 17 iunie s-a desfăşurat la Sinaia cea de-a treia ediţie a Conferinţei Internaţionale România şi românii în ştiinţa contemporană, organizată de Fundaţia Culturală Română şi Academia Română, cu colaborarea Federaţiei Române de Diabet, Nutriţie şi boli metabolice. Conferinţa, desfăşurată pe secţiuni tematice (biologie, chimie, informatică, inginerie, imagistică prin rezonanţa magnetică şi spectroscopie localizată) a reunit oameni de ştiinţă din 13 ţări europene şi din SUA, precum şi foarte mulţi specialişti români din domeniile menţionate. Dincolo de discuţiile foarte aplicate, de schimburile de experienţă şi adrese, în sesiunile generale s-a discutat mult despre responsabilităţile oamenilor de ştiinţă, relaţiile între ei şi societate, menirea cercetării şi a comunităţii academice. Discursul profesorului elveţian Richard R. Ernst de la Laboratorul de Chimie Fizică al ETH Zentrum din Zürich, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în 1991, cu referiri nu doar protocolare la situaţia României este ilustrativ pentru noua politică de deschidere între lumea academică şi societate, nevoia de colaborare şi comunicare dintre ele şi misiunea "Noii Universităţi".

Problema pe care o pun în discuţie nu ţine neapărat de România, ci poate fi aplicată practic în orice altă ţară a lumii. Este vorba de relaţia dintre ştiinţă şi societate. Ştiu că nu se pot compara condiţiile în care lucrează oamenii de ştiinţă români cu cele din Europa occidentală sau din universităţile americane. Dar acelaşi lucru este valabil şi pentru cetăţenii de rînd din România, care trăiesc în condiţii mult mai grele decît cele pe care le avem noi, de exemplu, în Elveţia. Desigur, în bună măsură, ştiinţa reprezintă speranţa într-un viitor mai bun, baza unor industrii prospere şi a unui nivel de trai mai ridicat. În lipsa ştiinţei avansate şi competitive, nimic nu poate merge bine într-o ţ