Zilele trecute stăteam şi mă gîndeam (lucru care, din păcate, se întîmplă din ce în ce mai rar, că tot vorbim de clipe de răgaz). Mă gîndeam la Dilema şi la dileme. Este deja un truism că Dilema a încetat să fie doar o revistă, este o adevărată stare de spirit. O permanentă problematizare a sinelui în faţa diverselor aspecte existenţiale, într-o permanentă căutare a adevărului (bine, aici ar mai fi de discutat). Mă identific cu ceea ce scria o amică dilematică , Hortensia Papadat-Bengescu, în scrisorile ei către G. Ibrăileanu: "Nu mi-au plăcut niciodată răspunsuri sau soluţii de genul: da, nu, bine, rău, cald, rece. Nu presupune în acelaşi timp existenţa lui da, şi invers." Observarea realităţii dintr-o perspectivă poliscopică, dorinţa de a vedea toate faţetele, dorinţa de găsire a dedesubturilor problemei, toate astea duc la cunoaştere. Şi chiar la o trăire filosofică, pentru că, nu-i aşa, filosofia este o permanentă interogaţie. Şi totuşi! (Vedeţi, ce spuneam?) Există în viaţă un moment cînd ultimul lucru pe care ţi-l doreşti este să ai dileme, să te îndoieşti. Atunci cînd eşti îndrăgostit. Unii ştiu că atunci cînd iubeşti cu adevărat ai sentimentul acela inefabil de plutire, nu-ţi mai simţi corpul, totul pare colorat în culori calde şi că dacă vrei poţi oricînd să zbori. Totul pare minunat, viaţa pare un miracol şi în sinea ta îţi spui victorios: "am găsit fericirea". Îţi vine parcă să spui la toată lumea vestea cea mare: "da, oameni buni, fericirea există, e aici, o trăiesc acum chiar eu". Asta se întîmplă pînă cînd, nu ştiu prin ce mecanism odios al gîndirii, începi să te îndoieşti. Zborului edenic de mai înainte îi corespunde o cădere bruscă, violentă în praful mefienţei. Din acel moment, pentru o perioadă încă nedeterminată, vei fi cel mai nefericit om din lume (oricît de scurtă va fi aşteptarea, ţie ţi se va părea o veşnicie). Cuvintele malefice care