"Să le reamintim telespectatorilor noştri că este vorba despre o crimă oribilă: organele interne ale victimei au fost găsite de poliţişti răspîndite prin tomberoanele oraşului Galaţi", zise suav frumoasa prezentatoare (o, cît eşti de crudelă...) a ştirilor de noapte de la un post de televiziune, nemulţumită probabil că reportera din teren îşi încheiase prea sec relatarea despre prinderea criminalului. Şi urmară încă vreo trei-patru accidente şi catastrofe. Între toate acestea, o ştire despre împrumutul realizat de România pe pieţele private de capital, cu intervenţia ministrului de Finanţe care vorbea de "eurobonduri cu maturitatea de 7 ani". Nu ştiu cîţi dintre telespectatorii amatori de ştiri cu accidente au înţeles ce e cu eurobondurile şi de ce este un succes faptul că România a reuşit un împrumut de 600 de milioane. Ceva mă face să cred că nu prea mulţi. Nu ştiu, de asemenea, cîţi dintre românii care au oarece economii în mărci germane sau în alte valute europene ştiu că de la 1 ianuarie 2002 monedele respective nu vor mai exista, iar dacă nu au banii într-o bancă, vor rămîne cu o frumoasă şi inutilă colecţie de bancnote vechi, de dinainte de introducerea monedei unice europene. În aceeaşi zi în care auzeam la televizor fraza citată mai sus, cotidienele centrale nu acordau prea multă atenţie deciziilor luate de Consiliul European la G›teborg, deşi ele ne privesc cît se poate de direct: ca şi acum şase luni, după reuniunea de la Nisa, ziarele prezintă lucrurile în termeni generali, dar nu explică limpede care vor fi consecinţele eforturilor de aderare la UE pentru cetăţeni. Sîntem, cum s-ar spune, prost informaţi, iar ideea de campanie de informare încă nu şi-a găsit locul firesc în societatea democratică, după ce decenii la rînd am fost intoxicaţi cu tot felul de campanii de propagandă. Şi totuşi, pentru a construi o "Europă a cetăţenilor", guvernele din