Săptămîna trecută am aniversat împreună cu un eşantion (reprezentativ, sper) 27 de ani de la absolvirea liceului. Noi sîntem alumni ai Colegiului Naţional "Sfîntul Sava", care pe vremea noastră se numea Liceul Teoretic "Nicolae Bălcescu". Am aniversat 27 de ani nu pentru că această cifră ar reprezenta ceva magic, ci pentru simplul motiv că ne întîlnim cînd ne vine - ne-am întîlnit şi la zece, şi la 20, şi la 25, şi la 27. De ce nu? Pe de-o parte, ne face plăcere să ne vedem, iar pe de alta nu am reuşit niciodată (poate cu excepţia aniversării primului deceniu de libertate relativă) să ne întîlnim chiar toţi. Mereu mai apare cîte cineva, mai ales din foarte bogatul contingent de colegi de afară. Din Australia, Elveţia, Serbia, Chile şi evident din Canada şi Statele Unite. La acea primă întîlnire, de zece ani, pe vremea fostului dictator (cum s-a exprimat premierul Stolojan pe vremea domnului Iliescu), şocul meu a fost întîlnirea cu Attila. Acesta-mi fusese coleg de bancă atunci cînd, aflînd că părinţii săi emigrează, Ministerul Învăţămîntului nu l-a mai considerat demn să urmeze cursurile de la clasa specială de fizică. Deşi adusese cîteva premii internaţionale la olimpiadele de fizică şi matematică. Asta nu l-a-mpiedicat să revină în ţară aureolat cu cursuri şi doctorate la Princeton, Stanford şi în alte locuri despre care nu citisem decît în legătură cu Einstein sau Dirac. Era sigur pe el, nu avea nervozităţile şi temerile noastre, făcea cercetare înaltă şi mărturisesc că l-am invidiat. Ceilalţi aveam problemele noastre banale - să ne întoarcem din provincie, să ne facem meseria, să ne luăm case, iar unii recunoşteau cu jumătate de gură că divorţaseră. Şi-atunci aveam mulţi colegi afară, dar majoritatea nu putuseră să vină - fie nu erau suficient de stabili material, fie nu aveau voie - fugiseră. Acum au mai trecut nişte ani, poate să vină oricine şi constat