M i se plînge un dramaturg, unul dintre cei cu ştaif. "Dau, zice, o piesă la Televiziunea Română şi, fără să-mi fie citită, mi se răspunde: Tot ceea ce nu aduce publicitate nu ne interesează." "Cum, adică?", întreb eu, sincer ignorant. "Dacă nu se transmit reclame în timpul acţiunii dramatice, emisiunea nu aduce profit, deci nu are valoare", îmi traduce dramaturgul venit recent de la ecranul refuzaţilor. "Ce fel de valoare?", mă pierd eu în întrebări. "Probabil, valoare-marfă." "Păi, n-au decît să transmită şi reclame în timpul spectacolului. Pe noi - mă implic, solidar - nu ne deranjează. Dacă spectacolul e bun..." "Aşa mă gîndeam şi eu, zice. Dar, la ora la care se dădea teatru, că nu prea se mai dă, pe la miezul nopţii adică, nu ţin decît reclamele erotice." "Hm, păi nu e televiziune publică? Nu ne ia de două ori bani, şi sub formă de abonament, şi sub formă de impozit? Nu am voie să văd şi eu o piesă de teatru, fără Bona Vitality, Cosmorom, Bergenbier, Libresse ori Tutti Fresh?"

"Vezi bine că nu", răspunde el apelpisit. Care va să zică, arta, teatrul, cultura nu au loc la televiziune fiindcă nu aduc profit, nu aduc profit fiindcă nu aduc reclame, nu aduc reclame fiindcă sînt programate la ore imposibile, sînt programate la ore imposibile fiindcă nu aduc profit, şi... mi se pare că s-a închis cercul. În acest timp, televiziunea publică mă răsfaţă cu surprize, surprize, pentru care îmi ia banii şi nu-mi spune nici măcar iartă-mă. Iar altă televiziune îşi poate permite să ni-l prezinte pe Nicolae Manolescu profesînd cultură şi pe Dan C. Mihăilescu, de aceeaşi profesie. E drept că în altă parte ni se arată şi Mircea Badea, dar profesia aceluia este viceversa. E de asemenea drept că pe aceste televiziuni nu le plătim, aşa că e treaba lor ce şi pe cine ne înfăţişează şi e treaba noastră să privim sau să nu privim, să schimbăm postul şi să ne uităm în prostie