Multe sînt experienţele prin care a trecut democraţia noastră în ultimii unsprezece ani. În fond, povestea democraţiei renăscute după decembrie 1989 este cea mai fascinantă poveste a României contemporane. Originală, fără îndoială, în multe din momentele ei, democraţia românească a fost subiectul cel mai fierbinte de trăit şi de vorbit pentru români. O istorie întreagă s-a derulat pe lîngă noi şi prin noi. Sînt experienţe depăşite, care nu mai au nici o legătură cu prezentul, dar sînt şi experienţe care se repetă, sînt experienţe despre care azi nu mai vorbeşte nimeni şi sînt experienţe cu valoare de referinţă, sînt accidente şi clipe esenţiale - totul a evoluat, "copilul" a crescut şi a ajuns la vîrsta pubertăţii. Vîrstă dificilă, ţîfnoasă, plină de crize de personalitate şi plină de îndoieli profunde, vîrsta democraţiei nostre este acum chiar garanţia civilizaţiei noastre. Rar în istoria noastră am avut perioade mai propice pentru afirmarea noastră ca naţiune civilizată şi, la fel de rar, am avut posibilitatea să vedem noi înşine ce putem şi ce nu. Subiectul la care vreau să mă refer merită să fie abordat, ca să zic aşa, din perspectiva timpului. Cititorii acestei rubrici ştiu, relaţia dintre persoană şi instituţie m-a preocupat mereu pentru că mi s-a părut mereu că arhitectura democraţiei se trasează pe liniile sinuoase ale acestei relaţii. Felul în care persoana ocupă o funcţie şi, prin asta, reprezintă o instituţie este mereu raportat la instituţia în sine şi are efecte imediate în planul organizării statului. E o judecată care se face după tipul judecăţii lui Procust: persoana se potriveşte sau nu instituţiei. Potrivirea, mă grăbesc să adaug, fiind aici o chestiune extrem de delicată şi, în multe momente, ambiguă. Cîteva precizări preliminare sînt necesare. Instituţia este, din perspectiva acestei analize, o sumă de atribuţii, o anume autoritate care are