Nici termenul "monarhie" nu l-a inventat tranziţia, ea l-a repus însă în circulaţie. Evitînd termenul, dictatura stalinistă arunca priviri tot mai stăruitoare spre instituţia pe care el o desemna. Cochetăria cu un socialism monarhic era una dintre formele sub care Ceauşescu se sustrăgea dogmelor marxist-leniniste impuse de ruşi. Rebeliunea lui în această privinţă se manifesta pe trei planuri: istoric - el nereprezentîndu-se ca legatar al lui Cristescu-plăpumarul, ci al lui Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare; simbolic, prin echiparea cu un sceptru întîmpinat cu o ambiguă satisfacţie de Salvador Dali; şi dinastic, pregătindu-şi mezinul pentru un proiect succesoral eşuat la Bucureşti, dar nu la Phenian ori la Damasc ori la Washington DC. Surprizelor dezolante ale precipitării în tranziţie unii membri ai elitelor autohtone le-au răspuns prin trei sloganuri: Jos Iliescu! Singura soluţie încă o revoluţie! şi Monarhia salvează România! Reiterate obsesiv la timpul lor, ele sînt cu desăvîrşire uitate în pragul noului mileniu. La mileniu nou, sloganuri noi! Iliescu a fost dat jos, dar se află din nou sus; singura soluţie nu este o nouă revoluţie, ci o nesfîrşită discuţie cu obtuza birocraţie a Uniunii Europene; iar România, nefiind salvată de monarhie, continuă să se uite după un salvator. Întîiul deceniu al tranziţiei a dus profunde schimbări în politicile faţă de monarhie, dar nu în sentimentul popular care îl întîmpină pe vîrstnicul suveran izgonit cu acelaşi refuz plin de cordialitate. Cele mai semnificative schimbări intervenite în aceşti ani i-au afectat mai ales pe monarhişti şi pe antimonarhişti. Şi unii şi ceilalţi au trecut printr-un proces de

deradicalizare care însă, în loc să domolească antagonismul, a sfîrşit prin a-l răsturna. Luptătorii politici pentru cauza monarhică se concentraseră, fireşte, sub flamurile partidelor istorice. Liderul unuia dintre