Vasile şi Grigore Mi se pare că e mai bună ca cea de la oraş. Întîi pentru că eşti mereu în mijlocul naturii. Deşi cei de acolo nu prea fac mare caz de ea. Unii par că nici n-o prea observă. Prietenul meu, care a crescut la ţară, nu ştie ce vinişoare roz are rochiţa rîndunicii, nici nu cunoaşte numele păsărilor, n-a văzut niciodată că piţigoiul are o dungă neagră pe burta lui galbenă şi nici nu ştie ce se află în trăistuţa ciobanului, în formă de inimioară. Toate acestea le-a aflat de la mine. În schimb, el şi cei de acolo sînt mai statornici, mai puţin labili şi nebîntuiţi de îndoieli. Ei îşi văd de treaba lor, care începe odată cu rîndunelele în zori şi se termină seara la lumina focului. Acolo munca grea, roboteala, dă rost zilei şi vieţii, munca şi credinţa. Toate, om, plantă şi animal, îşi au rostul lor şi trebuie să producă şi să fie de folos. Vasile şi Grigore umblă toată săptămîna cu nişte pantaloni ca vai de lume, neraşi, ponosiţi din cap pînă în picioare. Taie pomii, împrăştie gunoiul, înhamă caii, aduc lemne de la pădure, repară acoperişul, sapă grădina, stropesc via şi cîte şi mai cîte. Apoi se aşează la masă, în grădină sub măr, îşi fac smeriţi cruce, dau o ţuică pe gît, mănîncă de post cînd e de post, beau un pahar de vin, refuză cafeaua, care nu le spune nimic, vorbesc puţin dar cu miez, de parcă ar fi cei mai mari filozofi, încît nu te mai saturi să-i asculţi, apoi se ridică şi se apucă iar de treabă, pînă seara, pe patruzeci de mii ziua de muncă, cu mîncare. În timpul ăsta cloşca umblă cu puii după ea, cîinele, care e pe post de sonerie, latră cînd apare cineva la poartă. Pe o coastă, doi iezi ţopăie ca la desene animate, cocoşul cîntă, bibilicile te asurzesc, pomii sînt în floare. Toate cîntă, înfloresc şi clocesc exuberant, iar ziua are o strălucire unică. Vasile, Grigore şi cei ai casei n-o văd. Stau închişi în beci pînă la miezul nopţii, c