telenovelă de la Ardeal, anii '50, episodul 4 În calitate de povestaş, altfel te poţi apropia de o povestire decît o poate face cititorul ei. Ăsta îţi este singurul avantaj vizibil: poţi "construi şi deconstrui" ipostazierile narative, cum se spune în limbajul de lemn de abanos al poeticii. La smerita mea întrebare adresată prozatorului polonez Andrzej Stasiuk în legătură cu epicul, cu povestea, şi cu felul în care el se raportează la acestea toate, mi-a mărturisit că îl apucă uneori, aşa deodată, plictiseala să tot îi dea cu ipostaza narativă şi atunci se lasă de ea şi trece brusc, la autobiografic, la concretul cel mai concret, şi proza pe dată se face un fel de ceva jurnalistică. Şi mie uneori asemenea mi se pune pata şi mă apucă răzvrătirea: aşa mi s-a întîmplat mai an, cînd am scris eu ceva text cu baba Katharina, o babă-personaj la care trebăluisem epic înainte de revoluţie. Ia ascultaţi să vedeţi ce anume mi-a venit: "Mă îndrept asupra personajului Katharina von Mairowitz pe care, din lipsă de imaginaţie creatoare, am împrumutat-o dintr-un roman de demult. Îi dau cuvântul babei, o urmăresc ce spune şi sînt plin de eros şi thanatos. Ciocanul îl bălăngăn în mîini. "Dăi drumu', babă", zic, "spune ce-ai de spus". Ea se supune şi rosteşte următoarele vorbe fără noimă: "Este dimineaţă acum", zice băboanţa, "şi tocmai m-am trezit. Ia uitaţi-vă, pielea mea este albă şi uscată, venele albăstrii. Părul, rar şi alb. Mîinile îmi sunt lungi şi oţeloase. E firesc să fie aşa din cauza vîrstei. Eu, Katharina von Mairowitz, am optzeci şi doi de ani şi camerista mea, fata domnului notar Bela Piszarcek, şaptezeci şi patru." "Zbaang!!" I-am trîntit una cu ciocanul direct în profilul ei dramatic şi s-a chircit pe dată baba, nişte fîşii de tablă, altceva nimic n-a mai rămas, socotiţi că din lipsă de meşteşug creator n-am putut să dau viaţă decât unei înfăţişări din tablă zin