Cînd deschid uşa sălii de examen, mă pomenesc faţă în faţă cu patru persoane aşezate adînc în scaunele lor, care mă privesc de dincolo de cărţi şi poziţii academice. Mă trece un fior rece pe şira spinării. Din fericire, îmi reiau locul de partea cealaltă a mesei şi mă aşez şi eu confortabil în poziţia mea de membru al juriului. Un candidat îşi prezintă proiectul, făcînd eforturi să fie convingător. Noi, juriul, nu sîntem convinşi. Este vorba despre violenţa în şcoală: violenţa fizică, bineînţeles, dar şi cea socială, de reproducere a excluderii, violenţa culturală, de impunere a unor norme şi valori care nu sînt neapărat cele ale "beneficiarului" învăţămîntului, violenţa psihologică... - Ce inţelegeţi prin violenţa psihologică? - întreb eu. - Păi, faptul că unii profesori silesc elevii să facă anumite lucruri, să gîndească într-un anumit fel... că sancţionează elevii dacă nu urmează aceste "canoane" pe care ei vor să le impună... - Dar asta este chiar natura şcolii! - intervine un membru al juriului. Sistemul educaţiei este violenţa:
selecţionează şi sancţionează. Candidatul este descumpănit şi vizibil nemulţumit. Ceva îl deranjează în această "violenţă psihologică", pe care ar elimina-o cu dragă inimă dacă ar şti cum. Îmi revine în minte cinismul dezinvolt al lui Galton, care propovăduia eugenia ca modalitate de "ameliorare a şeptelului uman". Dacă natura însăşi procedează prin "selecţie" pentru a conduce la evoluţia speciilor, aşa cum argumentase rubedenia sa Darwin, atunci de ce nu s-ar face omul stăpînul conştient al acestei selecţii, pe care să o folosească pentru propria sa propăşire. De atunci încoace, omenirea "civilizată" nu a încercat decît să elimine violenţa selecţiei, să o socializeze, să o îmblînzească, fără a renunţa însă la selecţia violentă. Selecţionăm şi sîntem selecţionaţi de cînd intrăm în societate şi pînă cînd ieşim din ea, după n