S-ar putea să dezamăgesc neatacînd mai jos vreo temă antropologică, patristică sau ecumenică. Mă interesează însă o chestiune precisă, căreia aş dori să-i ofer, "din polul plus", rudimentele unui răspuns. Întrebarea este: din ce motive nu a luat fiinţă, în România, nici o publicaţie laică de succes? Şi apoi, nu avem aşa ceva pentru că nu e nevoie, sau pentru că oamenii meniţi să o facă nu s-au strîns laolaltă? Actualmente, presa creştină, atîta cîtă există, este riguros ecleziastică şi (tocmai de aceea) lipsită de ecou la nivelul publicului larg. Avem periodice eparhiale, dar - asemenea presei partinice - ele propagă o materie previzibilă şi oglindesc realităţi izolate. În discuţie nu este caracterul lor local, ci faptul că mizează pe o strategie de "autoapărare" în care militantismul apretat şi clişeul pios veştejesc laolaltă plăcerea lecturii. Au trecut 10 ani în care domeniul presei şi-a declanşat energiile multiforme. Chioşcurile explodează. Lumea - cu deosebire pietonală - cumpără (încă) ziare şi reviste, pentru a răspunde unor aşteptări diferite, dar necontradictorii: passe-temps în defilarea staţiilor, dorinţa de informare aprofundată sau satisfacţia de a se identifica, mai ales în cazul săptămînalelor, cu analizele şi, mai rar, cu soluţiile unui anumit grup. Cum, necum, un asemenea grup de intelectuali creştini nu a reuşit să se coaguleze, în pofida numeroşilor săi membri virtuali. Rămas în suspensia posibilului, el nu a putut, evident, nici edita o revistă. Simplificînd, aş spune că o atare neîmplinire se trage din mai multe direcţii: pe de o parte, Biserica este redusă, public, la episcopat. Pe de altă parte, presiunea (sau doar comoditatea) secularizării au răspîndit în sînul elitelor ideea că mărturisirea credinţei rămîne - dacă nu trebuie - să rămînă un fapt privat. Eşti intelectual? Foarte bine. Dar nu interesează pe nimeni dacă te declari ateu,