déjà vu şi soarele, departe Prin geamul trenului RER ce mă duce prin staţii rare de la aeroportul Charles de Gaulle spre Gara de Nord, printre boscheţi şi grafitti, din loc în loc văd cîte un şoc: arbustul cu frunze verzi şi proaspete poartă încă florile în buchet parfumat, semn că vara este mai tînără la Paris decît în Bucureştiul din care am plecat cu noaptea în cap, spre gazda care-mi va fi Institut d'Histoire du Temps Présent. Timpurile prezente sînt cam aceleaşi peste tot: semn, tînărul ce urca în vagon şi, cu o îndemînare ce nu are nevoie de cuvinte, pune pe scaunul din faţă cîteva brelocuri cu Turnul Eiffel, alături de un bileţel ce explică apartenenţa lui la o asociaţie a muţilor. Déjà vu. Soţia îmi face cu ochiul, chiar dacă nu avem motive pentru a pune la îndoială onestitatea purtătorului de brelocuri. Şi avea să îmi mai facă semn şi atunci cînd, la altă staţie, urcă un tînăr care, de cum se închid uşile, începu să le zică din vioară. Camera în care locuiesc, în Montmartre, are în dotare un radio, un fierbător de cafea şi un raft de bibliotecă; le dau atenţie exact în aceasta ordine şi am trei surprize plăcute: fierbătorul de cafea este bun şi pentru ceai, biblioteca are - printre tone de Tom Clancy - şi cîteva albume de benzi desenate, iar radioul, odată aprins, cîntă odată cu australienii de la Midnight Oil ("How can we sleep while the beds are burning?"); am amintiri cu ei, măcar din vremea în care, pe la mijlocul anilor '80, le-am luat apărarea în faţa unui profesor din liceu care spunea că băieţii sînt satanişti; profesorul era acrit de tînăr, ca student făcuse armata la artilerie şi acum, nesustras amintirii, arunca bucăţi de cretă spre elevii care dormeau în bănci; din trei aruncări nimerea una, semn că deja era ceva putred în Tratatul de la Varşovia. Fostul artilerist era profesor de matematică şi intra la clasa noastră de filologie-istorie c