Eugen CURTA
Trenul fara sfirsit
Editura Generis, 2001, 206 p., f.p.
In afara de Trenul fara sfirsit, Eugen Curta a mai publicat, in decurs de zece ani, alte patru romane: Din nou despre dragoste, Editura Dacia, 1991, In absenta unui personaj secundar, Editura Calende, 1993, Anotimp pentru doi, Editura Arhipelag, 1996, care a primit premiul filialei Tg. Mures a Uniunii Scriitorilor, si Penultimul Don Juan, Editura Generis, 1999. Toate construiesc o viziune cvasi-arhetipala asupra erosului, transpunind nostalgia eterna a acelei coincidentia oppositorum pe un fundal agitat de fantasme abisale, de complexe oedipiene, dar si de iluzia transcenderii cotidianului prin fictiune.
In plus fata de romanele anterioare, Trenul fara sfirsit aduce o nota de fantastic sau, poate ar fi mai bine sa spunem, o fantezie impinsa parca spre „dereglarea sistematica a tuturor simturilor“. Tensiunile realului, acea ireprimabila „scirba concreta“, cum ar spune Aurel Pantea, care – nu intimplator – semneaza prefata acestui roman, un sentiment aproape existentialist al inutilitatii sint, daca nu aneantizate, cel putin eludate printr-o frenezie a evadarii cu orice chip intr-un hiperrealism miraculos („hiper-supra-non-realitate“).
In fond, evaziunea aceasta are consistenta iluziei, caci hiperrealitatea dorita, proiectata, devenita obsesie nu e decit un negativ al realului, o subrealitate, un spatiu care comprima pina la nebunie aceleasi neimpliniri, aceleasi disperari paroxistice, aceleasi pulsiuni de care eroul incearca sa fuga (si, de fapt, „dincolo si aici e acelasi lucru!“).
„In Trenul fara sfirsit, fantasticul si realitatea se alunga reciproc, se haituiesc. Inspirati de miscarea eterna a corpurilor ceresti care nasc zile si nopti, anotimpuri pentru «calatorii» unei vieti fulgurante pe teritoriile lor, administratorii Trenului fara sfirsit asi
