Cum se poate lesne constata, in numeroasele studii si articole dedicate la noi in ultima vreme postmodernismului, numele lui Ioan Flora este citat destul de rar. Ba chiar si in mai vechile interventii si opinii provocate de noua generatie literara a anilor ’80 Ioan Flora nu e un nume de referinta. El lipseste, de exemplu, din Antologia poeziei generatiei ’80, mult disputata carte a lui Alexandru Musina din 1993 (si nu din 1983, cind, sa zicem, – daca antologia ar fi aparut atunci – valoarea poeziei lui Ioan Flora nu ar fi putut fi suficient de bine perceputa). Situatia e cel putin ciudata, daca ne gindim ca trasaturi mult vehiculate de cel putin doua decenii incoace, precum biografismul, insertia in cotidian, scriitura alba, cu accent pe denotatie, polimorfismul limbajului, spiritul ludic, multiculturalitatea, pastisa sint prezente in poezia lui Ioan Flora inca de la inceputurile sale, inainte de debutul editorial al membrilor generatiei ’80. Unii critici, care cunosc probabil mai putin biografia poetului, au vazut in Ioan Flora un optzecist avant la lettre. Nimic mai fals, cita vreme vointa de a face o altfel de poezie are, in cazul lui, un caracter programatic si ea se manifesta inca in contextul literar al anilor ’70. Optzecistii sint, in fond, aceia care au avut ceva de invatat de la Ioan Flora, si nu invers, tot asa cum ei au avut de invatat si de la alti „veterani“, precum Gheorghe Iova si Gheorghe Ene, naturi polivalente, a caror poezie a circulat – e adevarat – mai putin in epoca, si atunci doar in forme orale, de cenaclu, sau prin intermediul manuscriselor si ale caror volume au inceput sa apara abia dupa 1990.
Cele doua masuri ale criticii
Revenind la pozitia inca bizara pe care Ioan Flora o ocupa in cadrul generatiei ’80 si in tabloul poetic al postmodernismului romanesc, ar fi totusi de spus ca poetul nu a scapat ocaziile de a iesi, la
