Afirmatia e simpla. Negatia e complicata. Iata o constatare deopotriva a limbilor si a politiilor. Ultimele obisnuiesc adesea sa-si supuna suspectii la cel putin doua declaratii privitoare la acelasi subiect, in ideea ca e mai usor sa spui adevarul decit falsul – ceea ce in situatia respectiva inseamna in general ca e mai lesnicios sa recunosti acuzatiile decit sa le negi. Or, dificultatea negatiei conduce la contradictie, ceea ce in ochii logici ai politaiului echivaleaza cu o incriminare patenta. De aici si o regula de fier pe care o stiam multi si o si aplicam pe vremuri, cind dadea necazul sa avem de a face cu „organele“: a se tine minte prima declaratie, fie ea adevarata, fie falsa – caci minciuna simpla are infatisarea adevarului.

Cum spuneam, limbile cunosc si ele ca sa negi e anevoie si adesea problematic. Asa se face multitudinea particulelor negative: in romaneste, de pilda, il avem pe „nu“ cu care negam predicate, dar, in compusi, il avem pe „ne“ care exprima privatia de substanta a subiectului. Mai exista si „ba“ pe care il indragea Constantin Noica, parindu-i-se echivoc si conform cu „sentimentul romanesc al Fiintei“, si desigur, particulele imprumutate: „in“ si „a“. Alte limbi sint, dupa „sentimentul fiintei“ lor, mai bogate: franceza se rasfata cu „ne“, „pas“ „point“, „guère“, engleza – cu „not“, no“, dar, in compusi si cu „less“, „un“, „in“.

Limbile vechi, precum latina, greaca, ebraica sint inca si mai atente la nuantele negatiei: ele disting adesea negatia de interdictie sau prohibitie: latina, de pilda, se serveste de „non“ pentru a nega, dar de „ne“ pentru a interzice. In greaca veche primul corespunde aproximativ lui „ou(k)“, iar al doilea lui „me“. In ebraica, aceste roluri ar apartine lui „lo“, respectiv lui „al“, si totusi regula nu-i de fier: Dumnezeu, pe Muntele Sinai, porunceste: „lo tirtah“ – sa nu ucizi!, ceea ce s-ar t