Un subiect precum �piaţa cărţii� comportă cel puţin patru tipuri de teme, corespunzătoare problemelor şi intereselor pe care le au cei patru muşchetari care se luptă aici: autorul, editorul, negustorul de carte şi cititorul (să spunem că �piaţa cărţii� e numai un segment din vasta piaţă a bunurilor simbolice, în concurenţă dar şi în complementaritate cu tabloul, spectacolul de teatru, de operă, de circ, concertul simfonic ori de muzică tînără, muzeul, anticariatul...). Autorul de carte vrea să înveţe pe cineva sau, poate, visează la glorie sau, poate, vrea să se �elibereze� de vreo obsesie, de un gînd sau, poate, vrea pur şi simplu să comunice cu alţii din neguroasa lui singurătate (scrisul e printre puţinele lucruri pe care omul le face/ le suportă în deplină singurătate; ca şi suferinţa sau moartea). Editorul e - în cazul fericit - sensibil la frumos, dar se gîndeşte şi la bani: drepturile autorului, costurile de producţie, taxele, tirajul, transportul, perioada de amortizare (de obicei, foarte lungă), inflaţia, cursul leu/dolar (un preţ stabilit, să zicem, în iunie nu mai răspunde deloc valorii din septembrie), cheltuielile de promovare. Visătorul autor e tras de mînecă brusc de către pîrdalnica noastră economie de piaţă care îşi va sărbători curînd majoratul în tranziţie. Şi încă nu s-a terminat. Cartea ajunge la difuzor; alte probleme, alte interese? Aceleaşi, în fond; librarii sînt oameni de gust, cu simţ estetic; nu ajută însă la nimic în faţa costurilor, chiriei, taxelor, regiei. Soluţii? Raionul de papetărie şi manualul - elevul, studentul! -, poate şi o închiriere de spaţii ca să se mai salveze ceva din dezastrele economice care se produc la standurile cu �beletristică�. Şi cititorul? Oamenii bogaţi nu intră în librării şi mulţi dintre cei care au (sau vor) carte traversează strada spre bibliotecă; e, oricum, mai ieftin, dacă nu pe gratis, cel puţin o