Mă refer la I.L. Caragiale. Despre el am argumente să susţin că este, în momentul de faţă, şi învingător şi învins.

Este desigur învingător în zona literarului. Pronosticul negativ al lui E. Lovinescu, făcut în urmă cu aproape un secol, nu s-a îndeplinit. În 1908 criticul scrisese aceste rânduri: �În cincizeci de ani nu va mai rămânea nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a comediilor lui Caragiale; amintirea republicii din Ploieşti sau a gărzii civice se vor fi risipit de mult�. Ideea subînţeleasă era că şi literatura lui Caragiale, alcătuită din materiale perisabile, se va deprecia. Nu va mai avea ce să spună cititorilor de peste cincizeci de ani.

Am fost martorii unor desfăşurări care nu l-au confirmat pe E. Lovinescu. Nici republica de la Ploieşti, nici garda civică nu au fost uitate, faptul datorându-se tocmai scrierilor lui Caragiale. Acestea le-au conservat până la noi amintirea şi o vor transmite şi celor din viitor. S-a întâmplat deci altfel decât a prevăzut marele critic. Realităţile, viaţa şi-au găsit ele suport în literatură şi nu invers.

Ne putem imagina mirarea de care ar fi fost cuprins E. Lovinescu în faţa enormului val pro-caragialian din ultimele două decenii. Nu doar că s-au scris o mulţime de noi cărţi despre autorul Scrisorii pierdute, în acest interval, dar el a şi fost �rescris� de o întreagă generaţie de creaţie. Optzeciştii şi succesorii lor, încolonaţi la �uşa domnului Caragiale�, cum proclamase simbolic unul dintre ei, au preluat cu fervoare teme, situaţii, formule de limbaj caragialesc, cu sentimentul îndreptăţirii pe care ţi-o dă o apartenenţă filială. A lua de la părintele tău este cel mai firesc lucru. Nu numai prozatorii ci şi poeţii amintitei generaţii au luat, cu acelaşi sentiment filial, de la Caragiale, în special poeţii �sudici�, �bucureştenii�, încorporând citate din el în tex