Au trecut mai bine de treizeci de ani de când scriu, într-un fel sau altul, cronici literare. În ziare şi reviste, la radio şi televiziune, am comentat pe scurt sau pe larg în toată această perioadă (din 1970, când Ştefan Bănulescu mi-a încredinţat la Luceafărul o rubrică de Comentarii critice şi până în prezent, când semnez Cronica literară în România literară alături de Gheorghe Grigurcu) aproximativ 2000 de cărţi ale unor scriitori români contemporani. O mică bibliotecă.

Pentru fiecare cronică, am citit nu numai cartea respectivă, ci şi alte cărţi ale autorului ei (atunci, bineînţeles, când nu era vorba de un debutant); de asemenea am consultat dicţionare, panorame ale literaturii, articole de critică ale altora, ca şi propriul meu fişier. M-am scufundat până peste cap în literatura română contemporană.

Ce a însemnat pentru mine tot acest efort care, investit de exemplu în mersul pe jos, m-ar fi transformat într-un faimos globe-trotter şi m-ar fi ajutat să am o siluetă ca a lui Alain Delon? Este o întrebare la care dau răspunsuri complet diferite, în funcţie de starea de spirit în care mă aflu.

Dacă sunt optimist, consider că, prin critica de fiecare zi, mi-am trăit deplin, până la capăt, pasiunea pentru literatură, pe care o am încă din copilărie. Ca poet sau prozator n-aş fi reuşit să mă bucur decât de un singur fel de a fi al literaturii. În calitate de critic, însă, am avut acces la numeroase din formele ei posibile. Am procedat, în această privinţă, cu înţelepciunea copacului, care, pentru a-şi mări suprafaţa de contact cu lumina şi cu aerul, dezvoltă mii şi mii de frunze.

În momentele mele de deprimare, însă, gândesc altfel. A fi critic literar a însemnat, pentru mine, în esenţă, să citesc foarte multe cărţi proaste. Să mă intoxic cu cărţi proaste. Am diverşi cunoscuţi cu pr