Pînă în decembrie 1989, în deceniile şaptezeci şi optzeci vieţile noastre, grele, erau înseninate de emisiunile �Europei libere�, care ne mai răcoreau sufletele. Pentru noi, literaţii, şi un public intelectual mai larg, emisiunile culturale ale doamnei Monica Lovinescu şi ale d-lui Virgil Ierunca ne întreţineau speranţele, ne ajutau efectiv în bătăliile scriitoriceşti în care eram angajaţi. Şi cînd în viaţa literară din ţară se petrecea cîte una mai groasă era suficient să se trimită acolo un mesaj pentru ca să fie transmis de îndată, ajutîndu-ne imens. Seară de seară, dar mai ales vinerea cînd erau programate emisiunile culturale, stăteam cu urechile aţintite şi ne delectam. Cum aş putea vreodată să uit aceste imense servicii făcute cu statornicie şi dăruire. De aceea le port doamnei Monica Lovinescu şi d-lui Virgil Ierunca o recunoştinţă extraordinară, pe care o mărturisesc public, sincer şi bucuros că am prilejul să o fac. S-au consacrat exclusiv acestei îndeletniciri, ratînd alte posibilităţi de împlinire la Paris, scriind şi publicînd în revistele şi editurile de acolo. Ei au optat decis, încă de pe vremea cînd lucrau la postul de radio francez, pentru dezbaterea critică a fenomenului românesc, trăind, în capitala Franţei, exclusiv pentru comentarea realităţilor româneşti. E, aici, un sacrificiu însemnat, pe care nu-l vom putea niciodată omagia îndeajuns. Şi azi, cînd dezlegarea a venit, cele două personalităţi pînă mai ieri afectiv îndrumătoare, îşi duc veacul tot la Paris, îngrijindu-şi, la bătrîneţe, sănătatea şubrezită. Nimeni, îi asigur, nu i-a uitat (deşi, azi, uneori, îi citesc surprins şi contrariat d-nei Lovinescu unele eseuri), aducîndu-şi aminte perfect de timbrul vocii lor drag, care, şi azi, ne este familiar şi îndrăgit, chiar dacă emisiunile lor vestite au fost întrerupte.

D-na Monica Lovinescu şi-a scris memoriile, avînd drept