Dacă, precum opinează specialiştii, în esenţa ei politica este întotdeauna machiavelică, o dată ce-şi are scopul în cucerirea puterii şi, în consecinţă, toate mijloacele slujind doar spre sporirea acesteia îşi pierd sensul propriu, atunci vom intui fără greş că un roman ţintind intimele mecanisme ale puterii nu numai că nu va ocoli monstruosul, dar îl va cultiva, cu tendinţa, doar la prima vedere insolită, de a-l exhiba şi statornici, ca mod de a fi şi prolifera.

Şi, întocmai cum, în caz de conflicte, fiecare popor îşi consideră adversarul imoral, criminal, demonic, în mai restrânsa politică vizând ierarhii locale, aceleaşi mecanisme vor declanşa identice reacţii de excludere. Ce ar însemna, atunci, a face o bună politică? se întreba, cu decenii în urmă filosoful balt Keyserling, emiţând ipoteza că, din punct de vedere moral şi spiritual, practicând o bună politică greşeşti mereu, �doar că, aici, e mai bine să te înşeli, decât să ai dreptate.� (Viaţa intimă) Un adevăr pe care Marius Tupan, punând pe şantier romanul Batalioane invizibile pare a-l fi intuit global, plecând de la un incident care, oricum, incita imaginaţia. Anume, în primii ani ai comunizării, primarul unei localităţi natural izolate, arase în jur, făcuse imposibil accesul, încât circumstanţe comune tuturor satelor ţării - ocupaţia sovietică, colectivizarea - rămăseseră acolo necunoscute.

În fapt, parabola sa este mai întinsă, vizând oricare colectivitate care se insularizează - sau este insularizată - fenomen pe care l-a cunoscut şi România în trecute decenii. Ba încă i se supun apreciabile comunităţi în zilele noastre, să zicem Cuba, dar nu şi republica Moldova, să sperăm! Artist de factură swiftian/argheziană, dotat cu un ochi în mii de faţete, ce vede enorm, însă dislocat, înzestrat cu simţuri exacerbate, prozatorul pare născut şi format într-un ambient de luxurianţ