Cu cît trece timpul, filmele unei ediţii se decupează mai limpede decît în aglomeraţia Cannes-ului, şi se recalibrează, uneori, surprinzător. Există şi filme care, cu cît trece timpul, cu atît se ţin mai bine minte! Pianista austriacului Haneke e unul dintre ele; perceput, la ora Cannes-ului, drept "şocul festivalului" (deci şocînd, pe moment, mai mult decît entuziasmînd), Pianista îşi relevă, în timp, o extraordinară capacitate de a-ţi răscoli memoria şi de a rula, acolo, în continuare!

Acum, privind înapoi, se vede limpede că acesta a fost "filmul ediţiei". De altfel, cele trei premii pe care, cu neaşteptată îndrăzneală, i le-a adjudecat juriul prezidat de Liv Ullmann - Marele Premiu şi cele două Premii de interpretare - fac (aproape) cît Palme d'or... "Pianista" e Isabelle Huppert - profesoară de pian la Conservatorul din Viena; nemăritată, locuieşte împreună cu mama - Annie Girardot îmbătrînită răvăşit şi răvăşitor -, o mamă care îşi exercită tirania cu o voce tabacică şi cu un umor lucid, sarcastic, al adevărurilor incomode; dacă la Cannes ar exista, ca la Oscaruri, şi un premiu pentru rol secundar, Annie Girardot ar fi avut cele mai mari şanse. (În altă ordine de idei, în timpul festivalului, a făcut ocolul agenţiilor de presă ştirea conform căreia Oscarurile - prin extensie, premiile - prelungesc viaţa cu vreo patru ani: laureaţii trăiesc mai mult, susţine un medic american, şi probează ştiinţific. "Succesul e cea mai bună răzbunare", se spune peste Ocean; acum succesul e omologat, acolo, şi ca un factor de longevitate!)

Profesoara de pian (Isabelle Huppert) e eficientă, precisă, autoritară, respectată de studenţi, îndrăgostită de Schubert şi de Bach. În seara premierei de la Cannes, Isabelle Huppert a urcat scara cu covor roşu în ţinută de gală, şi cu un text scris mare, ca un tatuaj ad-hoc, pe umărul şi pe braţul drept: "Bac