Multă vreme oamenii s-au lăsat conduşi de purtări. Cele mai bune îţi aduceau stima celor din jur, iar cele rele te îngropau în ruşine. Greşeşte rău cine îşi închipuie că purtările erau aceleaşi pentru toţi, ele puteau să difere enorm în funcţie de epocă, loc şi categorie socială. Ca să ne încurcăm de tot, sînt cîteva decenii de cînd, pe lîngă purtări, putem vorbi şi de apucături. Apucăturile nu sînt nici preluate, nici primite, ele sînt apucate. Să ne gîndim la ce înseamnă un gest brusc şi un metabolism care funcţionează prost. Dintre multiplele domenii în care apucăturile se fac simţite mă voi referi la unul singur: relaţia dintre obiect şi om. Pînă pe la mijlocul secolului al XIX-lea, oamenii ţineau la obiecte ca la mama lor. Modernizarea i-a determinat să renunţe la unele obiecte şi să le înlocuiască, de pe o zi pe alta. Dar cele vechi erau stocate în poduri, pivniţe şi cămări, cu alte cuvinte, aveau dreptul să aibă un loc în proximitatea stăpînilor lor. Pînă a venit o modă care le-a aruncat la gunoi. În societăţile procopsite, moda s-a impus treptat, ceea ce a permis oamenilor să invente purtări noi în relaţia cu obiectele. La noi totul a venit, buuum, sub formă de apucătură. Te curmă mila să vezi ce se aruncă. În România de tranziţie nu mi-aş dori să fiu obiect! Într-un supliment-magazin al ziarului belgian Le Soir, Philippe Geluck scrie cu umor amar despre posibilitatea de-a organiza cimitire pentru obiecte,< p>

aşa cum există deja cimitire pentru animale. El propune mai multe formule prin care un lucru stricat poate fi îngropat pe baza unei autorizaţii, pentru durata de doi ani, zece sau, printr-o concesiune, pe un timp nelimitat. Familia care s-a ataşat de obiectul adus în cimitir ar putea să-i acopere mormîntul cu flori în ziua de 24 noiembrie, zi care ar fi declarată "Ziua obiectului". Philippe Geluck imaginează pietre funerare pe care să fie g