Petru Dumitriu poate să scrie cu uşurinţă despre orice, de la viaţa de şantier la viaţa de apoi. Ca şi pe Balzac, îl stimulează dorinţa de bani şi de glorie, de aceea scrie, cam în acelaşi stil, mult şi bine. Din nefericire pentru el, răsplata i-a venit prea repede şi uşor, soarta nedîndu-i şansa autodepăşirii prin adversitate. Balzacianismul său magmatic, turnat în forma proletcultistă, se înscria exact în orizontul de aşteptare al epocii. După orice răsturnare socială, învingătorii de modestă pregătire se tem de inovarea culturală şi doresc să-şi vadă victoria proslăvită în forme literare cuminţi, învăţate la şcoală. P.D. le-a dat ceea ce trebuia şi a obţinut ceea ce dorea. A continuat pînă la plictisirea beneficiarului, după care a căutat să-l schimbe. I-a slujit cu aceeaşi abnegaţie pe Gheorghiu-Dej pînă în 1960 şi pe Dumnezeu de atunci încolo. Primul i-a dat bani şi onoruri, al Doilea o sănătate de fier. Mai mult, i-a oferit şi un semi-come-back, cu volume de conversaţii, reeditări şi premiera piesei Preludiu la Electra la Theatrum Mundi. Piesa a fost scrisă în 1945, cînd P.D. avea 21 de ani, şi a fost remarcată imediat, ca lucrarea îngrijită a unui băiat cult, de familie bună. Una dintre consecinţele succesului a fost, de altfel, şi contractarea unei căsătorii, să zicem, nepotrivite. P.D. repovesteşte în fraze lungi, elegante şi lipsite de orice urmă de încărcătură dramatică, reîntoarcerea lui Agamemnon însoţit de Cassandra, confruntarea cu cuplul Egist-Clitemnestra, uciderea lui Agamemnon şi sfîrşitul Cassandrei. Totul este transpus în cheie burgheză, unde aparenţele trebuie negreşit salvate. Cei patru iau masa în public, pentru ca poporul să nu pună la îndoială unitatea politică a conducerii statului. Clitemnestra este o grande-dame care-l acceptă pe Egist

ca pe un surogat de folosinţă temporară. Egist, la rîndul lui, este un raţionalist fără il