"Ei, lasă,

că nu era chiar aşa..." Ţin minte că era o zi strălucitoare de vară. Căutam, într-un oraş străin, dar plin de poezie, locul unde urma să mă prezint în urma repartiţiei guvernamentale. Am întrebat. Cineva mi-a spus: - Acolo? Tovarăşul director e cam... - Cum e? - E cam ager! Ager nu sună rău. Dar avea să se dovedească culmea eufemismului. La început de carieră, plină de entuziasm şi de bune intenţii, în plină tinereţe, am ajuns la viitorul meu loc de muncă, unde mă aşteptau dezamăgirea, nedreptatea şi teroarea. Şeful meu de atunci era un dictator în mic. Tînăr şi arătos, dar perfid şi rău ca un dulău de stînă gata să muşte. Dacă azi nu-mi place meseria, dacă am rămas tot în defensivă, dacă simt munca în primul rînd ca înstrăinare, dacă încă mă simt urmărită la serviciu şi sufăr de mania persecuţiei, deşi şefi s-au perindat mulţi de atunci, dacă m-am situat mereu în opoziţie şi pe picior de război rece sau declarat faţă de toţi, aceasta i-o datorez. Nu sînt în stare să descriu teroarea care domnea atunci acolo. Nu ni se permitea nici cea mai mică iniţiativă. Eram făcuţi să ne simţim mereu în culpă. Eram puşi intenţionat în situaţii fără ieşire, ca să fim apoi sancţionaţi, verbal, material, muştruluiţi în plen, făcuţi praf în faţa subalternilor. Ne cerea, cu un talent care ghicea fără greş, exact ceea ce nu aveam în momentul respectiv. Ameninţările curgeau gîrlă. Şedinţele curgeau interminabile, pînă la miezul nopţii. Cei mai bătrîni ca mine declarau că după o asemenea şedinţă nu dormeau toată noaptea. Eu, trebuie să marturisesc, de dragul adevărului, că la vîrsta aceea aveam un somn pe care, în afară de Liebeskummer , nimic nu reuşea să-l tulbure. Unii, de fapt unele, mai slabe de înger, plîngeau mai tot timpul. Cred că de vreo două ori m-am bocit şi eu, dar era la ordinea zilei. Eram spionaţi. Era continuu pe urmele noastre. Dar cum urmărirea