La o jumătate de an după alegerile legislative si prezidenţiale, în România singura forţă validă şi veritabilă de opoziţie pare să fi rămas presa. Este, într-o anumită măsură, un rezultat al alegerilor: o consecinţă nu atît a victoriei PDSR, cît a dezastrului electoral suferit de PNŢCD şi PNL, principalele partide componente ale fostei CDR. Cel dintîi dintre ele, neintrat în Parlament, se zbate greoi şi adesea penibil pentru supravieţuire, pur şi simplu; al doilea, rămas singur, îşi descoperă, dar fără a o recunoaşte şi asuma, lipsa de identitate reală, recurgînd cu oarecare disperare fie la ieftine gesturi teatrale, cum a fost ruperea (la propriu şi mai mult pentru camerele de luat vederi) a protocolului cu PDSR, fie la riscante soluţii de cîştigare a unei dubioase popularităţi, cum a fost atacul virulent naţionalist împotriva UDMR. Ambele partide, credinicioase celei mai nefaste tradiţii a fostei CDR, nu par să fi ajuns nici astăzi la concluzia, simplă totuşi, că permanenta, obsesiva situare, pur propagandistică în fond şi constant gălăgioasă în formă, ca termen de contrast nu conferă automat nici identitate, nici substanţă, nici forţă, nici statut de opoziţie viabilă. Aşa cum "programul" fiecăruia dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale, cu excepţia lui Ion Iliescu, a constat în pretenţia că el şi numai el poate împiedica revenirea lui Ion Iliescu la Cotroceni, "programul" partidelor din fosta coaliţie, cu excepţia UDMR, a constat în calitatea de potenţial dig în faţa valului PDSR. Împrejurarea că "valul" a fost pînă la urmă mai puţin înalt decît se prevăzuse nu s-a datorat atît rezistenţei barajului , aceasta s-a dovedit aproape neînsemnată!, cît ascensiunii PRM, partid pentru care agresivitatea faţă de PDSR nu a fost convertită în cel mai important, dacă nu şi unicul, factor de identitate şi sens. Ceea ce, în treacăt fie spus, a avut ca efect grava