în perspectivă istorică Codul de comportament al unei civilizaţii rezidă în lucrurile de aparenţă insignifiantă: ele se referă la cum saluţi, cum te îmbraci, cum te comporţi în societate, cum mănînci, cum te distrezi etc. şi înglobează ceea ce istoriografia franceză a Analelor a numit "viaţa cotidiană". Doar aici se poate percepe pulsul adînc, irepetabil al unei lumi. Or, în tectonica profundă a istoriei, aceste elemente s-au schimbat extrem de lent; schimbarea s-a accentuat ameţitor în perioada contemporană, mai ales pe măsură ce secolul XX s-a transformat în secolul XXI. Iată deci o posibilă definiţie (oare a cîta?) a modernităţii: epoca în care codul comportamental a evoluat în cadenţă decenală, nuanţîndu-se uneori pe intervalul unor lustre. Pînă a ajunge însă aici, vocaţia primordială a codului comportamental a reprezentat-o nostalgia duratei. Maniera medievală de trai, figurare perfectă a unei piramide simetrice, atent construită, cimentată prin religie, s-a menţinut secole la rînd, continuînd să guverneze existenţa oamenilor chiar multă vreme după ce Evul Mediu devenise amintire, Renaşterea la rîndul ei trecuse, iar era modernă se afla deja anunţată de Newton, Bacon, Kepler sau Galilei. Ce conta! Europenii trăiau de fapt după normele medievale, chiar dacă un mic grup de intelectuali excentrici puneau acut în discuţie certitudinile milenare. În Ţările Române, mai ales în Principate, cea dintîi revoluţie evidentă şi spectaculoasă a avut loc abia în secolul al XIX-lea. Pare curios, dar la noi Evul Mediu s-a extins abuziv pînă în zorii epocii moderne. La 1820-1840, lumea a avut, deodată, senzaţia prăbuşirii unei ordini seculare şi a europenizării rapide; cel mai greu de acceptat n-a fost însă reforma instituţională (adică deschiderea economică, regim constituţional, emanciparea treptată a ţăranilor); explicit ori tacit, aproape toată lumea părea de acord cu