convorbire cu Adrian NĂSTASE,

prim-ministru al României

Comentatorii vorbesc adesea, nediferenţiat, despre "integrarea României în structurile euro-atlantice". Accesul în Uniunea Europeană presupune o altă agendă decît cea pentru NATO? Care dintre solicitări fac parte dintr-un trunchi comun, care sînt specifice pentru fiecare în parte? În mod cert, există două agende distincte ale eforturilor de integrare în Uniunea Europeană, pe de o parte, şi în NATO, pe de altă parte. Diferenţele de ordin tehnic sînt numeroase şi nu pot fi explicate prea succint. Totuşi, ele se regăsesc în deosebirile de fond dintre cele două agende. Integrarea în UE este un proces global, ramificat la toate domeniile de activitate. Aderarea la NATO este un proces sectorial şi se referă strict la dezvoltarea unor capacităţi militare de apărare şi la adoptarea unor principii de securitate comune. De aici decurg principalele deosebiri şi aici se formează şi o anumită diferenţă de efort, pentru că este mai greu să efectuezi reforme la nivelul întregii societăţi decît într-un anumit cîmp de activitate. În ceea ce priveşte asemănările, cred că ele gravitează în jurul imperativului de stabilitate, în toate domeniile unde acest concept se aplică. Ambele agende presupun un anumit grad de stabilitate socială, o economie stabilă şi capabilă să suporte costurile integrării, o stabilitate democratică internă cu un nivel ridicat al toleranţei faţă de orice fel de minorităţi. Orice tip de discriminare produce conflicte interne dăunătoare, atît procesului de integrare europeană, cît şi demersurilor de aderare la NATO. Din punct de vedere politic, social şi regional, respectarea acestui imperativ de stabilitate este atuul principal al României în ambele procese de integrare. Decalajele economice motivează mentalitatea de persecutat, resimţită în România la nivel individual şi colectiv. Aceste re