Tranziţia nu a inventat conceptul de independenţă, dar i-a modificat substanţial semnificaţiile. Retorica dictaturii trîmbiţa acest termen cu frenezie. Puterea întemeia independenţa aproximativă a naţiunii pe dependenţa irespirabilă impusă cetăţenilor. Separată de cetăţeni, independenţa se reducea la un monopol al statului, ca şi restul bogăţiilor ţării. Dependenţa absolută faţă de putere nu era hărăzită numai cetăţenilor, ea îngloba şi instituţiile menite să-i reprezinte, inclusiv pretinsul parlament - Marea Adunare Naţională. Epoca tranziţiei nu aduce în această privinţă o simplă schimbare, ci o veritabilă răsturnare. În fruntea aspiraţiilor ei nu mai stă independenţa, ci dependenţa naţională în varianta numită NATO. România nutreşte faţă de această organizaţie un ataşament pe cît de pasional, pe atît de neîmpărtăşit. Copleşit de acest ataşament, fostul locatar al Cotrocenilor nu a ezitat să pună teritoriul, văzduhul şi apele ţării la dispoziţia avioanelor trimise să bombardeze Iugoslavia cu care România se aflase constant în relaţii de bună vecinătate. Reconsiderată în raport cu naţiunea, propensiunea spre indepenenţă se face simţită în multe alte domenii, printre care cel al vieţii parlamentare. Spre deosebire de membrii răposatei MAN, înţepeniţi în scaunele pe care îi fixase partidul, senatorii şi deputaţii tranziţiei

îşi demonstrează independenţa folosind aceste scaune cu o remarcabilă parcimonie. Ei au devenit reprezentanţi ai naţiunii ca reprezentanţi ai partidelor pe ale căror liste au candidat. În cele două camere prinde astfel viaţă mecanismul crucial al democraţiei: pluralismul. Pe cît de stabil este mecanismul, pe atît de volatile se arată însă componentele sale. Odată validaţi, tot mai mulţi parlamentari descoperă neajunsurilor programelor pentru a căror înfăptuire au solicitat şi au obţinut încrederea electoratului. Acţiunea lor în calitat