În general, "buna purtare" este definită prin respectarea unor imperative (multe dintre ele, locuri comune) pe care nimeni nu se gîndeşte să le conteste, cel puţin teoretic. Nivelul "înalt" al acestor imperative ar cuprinde Decalogul plus Regula de Aur, care, la urma urmelor, enunţă un lucru de bun-simţ: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Nivelul "comun" al imperativelor se referă mai degrabă la practicarea normelor, la atitudini recomandate în împrejurări precise. E clar că trebuie să saluţi cînd intri într-o casă sau într-o încăpere; e evident că trebuie să ai o anumită ţinută în situaţii publice, însă şi atunci cînd te crezi ferit de ochi străini; e de la sine înţeles că într-o conversaţie ar fi bine să nu spui nici mai mult, nici mai puţin decît trebuie, să nu-l minţi în mod deliberat pe interlocutor, să fii la subiect şi să vorbeşti adecvat, cum ne recomandă un clasic al pragmaticii americane. Oricît am vrea să credem în imuabilitatea primului nivel şi în adaptarea celui de-al doilea la spiritul vremurilor, lucrurile sînt mai amestecate. Un fidel colaborator al Dilemei, care,

în ultima clipă, n-a mai putut trimite articolul pe această temă, mi-a povestit la telefon cum a reinterpretat un preot de cartier preceptul "Să nu rîvneşti la femeia aproapelui": el i-a recomandat unei doamne proaspăt divorţate să-şi găsească un "prieten" însurat pentru că, oricum, interdicţia nu se referă şi la "bărbatul aproapelui". Acest dosar dilematic despre ce se cuvine şi ce nu se cuvine ar fi dorit să se ocupe tocmai de spaţiul dintre litera normei şi sufletul (spiritul) ei. La ce folosesc toate aceste reguli grave (să nu ucizi, să nu minţi, să nu furi...) sau mondene? Nu este mai interesantă istoria nerespectării lor sistematice, pe care o găsim presărată în toate istoriile mari sau mici? Să merite, oare, "aproapele" (celălalt, străinul) respectul pe care-l revendic