Întrebarea e următoarea: e o zi grea aceea în care viaţa îţi cere să-ţi schimbi o părere? Şi dacă-i grea e şi neplăcută, jenantă, de nepovestit? Dar, mai întîi, ce înseamnă că viaţa ţi-o cere? Înseamnă, de pildă, că săptămîna trecută, în ziua cînd am făcut ultimele corecturi articolului prin care îi explicam dlui Dan Goanţă de ce îl privesc pe Ronnie Biggs cu alte sentimente, mai calde decît ale dumnealui, de ce - plasîndu-l pe acest hoţ de maximă ingeniozitate în "contextul" evoluţiei mele sentimentale - continuam să-i admir geniala lui lovitură făr' de sînge şi făr' de morală, invocînd în final şi titlul din glacialul Le Monde care ajungea să-l numească "un gangster patetic", exact în ziua următoare trimiterii la tipar, în acea zi de joi cînd mă gîndesc că mîine, vineri, semnez şi în Dilema şi în Prosport (vai de ziaristul care nu se gîndeşte cu plăcere la ziua lui de mîine!), exact la ora cafelei de dimineaţă, cînd parcurg presa română, dar şi Le Monde-ul fără de care, pentru mine, neînfrînaţii noştri editorialişti n-au nici un haz, viaţa pe care încerc s-o definesc mi-a pus sub ochelarii proaspăt spălaţi, cu See Spray, pagina săptămînală a cotidianului francez cu scrisorile cele mai interesante ale cititorilor săi. La capătul şirului de corespondenţe - de la tortura practicată în Algeria de armata franceză pînă la "prezumţioasa absurditate" a unui roman care continuă "Mizerabilii" lui Hugo - am găsit textul unei scrisori semnate de un domn, Michael Mould, sub titlul precis: "Trenul poştal al lui Jack Mills". Iată-l integral - nu-mi permit să-l rezum, copleşit cum sînt de cîte ori viaţa răspunde, cu o promptitudine aproape magică, articolelor mele: "Nici un fel de admiraţie indecentă faţă de Ronald Biggs, organizatorul, în august '63, al atacului asupra trenului poştal Glasgow-Londra (Le Monde din 14 mai) (precizarea autorului, exemplarul cu titlul invoca