Agentiile de presa de pe intreg mapamondul au anuntat sec: A incetat din viata Anthony Quinn! Scurt pe doi: un actor, inca un actor din seria de monstri sacri ai secolului 20 iese de pe scena nu doar a filmului si teatrului, ci a vietii. Sigur ca istoricii si criticii de film au criteriile lor in a aprecia si evalua cum se cuvine rolul si locul pe care le ocupa un artist sau altul in tabloul (extrem de flexibil, altminteri) valorilor. Dar tot asa de bine fiecare spectator are si el criteriile de percepere, oricit de subiective ar fi ele, prin care un cineast (regizor, actor etc.) sau creatie cinematografica se impun propriei memorii. Toate aceste filme care au facut din secolul 20 (si) un secol al cinematografului dau masura, prin implicatii laterale, si asupra propriilor noastre vieti. Un film, un actor sint legati, te miri cum si cind, de atitea momente ale existentelor noastre. Si ele, momentele, dovedesc ca nu am trait „separat“, oricit am dorit-o, ci ne-am intersectat destinele cu cele ale… cinematografului. Pentru cel care semneaza aceste rinduri, Anthony Quinn are o semnificatie aparte. Se naste in 1915, in 21 aprilie, intr-un an in care se naste, cu citeva luni inainte – in ianuarie –, tatal meu.
Asa cum 24 aprilie 1915 a fost inceputul unei mari tragedii a acestui secol, la care, dincolo de vointa noastra, am fost si noi partasi. Anthony Quinn, de cind il stiu, semana extraordinar cu tata. Trebuia adaugata doar o mustata à la Mikoian si-l vedeam pe tata pe ecran. Tata se amuza cind il vedeam pe Quinn; dar avea enorm de multe din felul lui de-a fi. Chefliu, risipitor, afemeiat, iubitor de viata si de oameni, mereu zimbaret si increzator in ziua de miine. Orice s-ar fi intimplat. Si s-au intimplat destule, cu virf si indesat! Primul film pe care l-am vazut cu Anthony Quinn a fost Viva Zapata. Nu mai stiu anul, dar tin bine minte acel Bucuresti in
