„Singura sarcina a artistului consta in a studia maestri de altadata.“ Surprinzatoare declaratie pentru un fondator al Secession-ului de la Dresda, viitor aderent la futurism, dadaism si expresionism, precum a fost Otto Dix. Un an inaintea mortii, in 1968, Otto Dix se definea drept un elev privilegiat a lui Cranach, Dürer si Grünewald. Cam la 30 de ani de atunci, un tinar cu nume la fel de scurt si de transant, nascut la Sebes si scolit la Cluj, urmeaza aceeasi tentatie a marilor maestri si, simultan, aceeasi insurgenta in a rediscuta prestigiul muzeal al imaginii plastice.

Aurel Tar a ajuns in cercetarile sale din ultimii ani (1997 anul de absolvire) la buna regizare a unui efect spectaculos de montaj pictural. I-as spune „fisiunea imaginii“. Nucleul de material reactiv si imbogatit este un decupaj (tratat aidoma, ca o replica) dintr-o pinza celebra: „o spata“ dintr-o odalisca a lui Ingres, efigia düreriana, un obrajor roccoco sau cosul de fructe al lui Caravaggio. Asupra acestei imagini-pretext se aplica un turbion de gesturi picturale care „expandeaza“ continutul imaginii intr-un expresionism liric, bogat in texturi ale grafiei.

Pictorul are si voluptati de pasta, preferata in asternuturi albe, virgulate, ca scuturarea unei aripi a timpului peste muzeul imaginar. Picturile lui Aurel Tar contin simultan cite o sarada cu trimiteri la cultura europeana a ochiului (sectiunea de aur, proceduri ale verismului tehnicii in ulei, compozitia baroca) si „anti-alfabetul“ eliberarii gestului pictural, in vitalitate surprinsa cromatic si grafeic. Pinzele artistului, pe formate variate, sint unitare in suflu si sint, in mod admirabil si la figurat vorbind, translucide. Procedeul mental propriu-zis al colajului si, implicit, al montajului metaforei vizuale scapa la Aurel Tar de riscul frecvent al aglomerarii retorice. Imaginile lui Tar sint aerate, luminoase s