Daca este limpede ca nu putem gindi fara cuvinte si mai ales fara limbaj articulat, obsesia secolului care s-a incheiat a fost, in mare masura, ca limba ne determina felul de a gindi. „Limitele limbajului meu semnifica limitele lumii mele“ – scria Ludwig Wittgenstein in Tractatus logico-philosophicus. Si adauga: „Ca lumea este lumea mea se arata in faptul ca limitele limbajului (ale limbajului pe care doar eu il inteleg) semnifica limitele lumii mele“.
Sa intelegem de aici ca realitatea este construita de limbaj sau chiar de limba pe care o vorbim? Oricum, de aici pare sa rezulte scepticismul: nu pot evada din „lumea mea“ in aceeasi masura in care nu pot iesi din limba mea. Si, de asemenea, relativismul devine si el o consecinta directa: limba mea si limba ta fiind diferite, diferite vor fi si lumile noastre.
Ca in limba se ascunde intelepciunea lumii au crezut destui, ca de pilda Martin Heidegger. In ceea ce ne priveste, ne reamintim tentativele lui Constantin Noica de a descrie „sentimentul romanesc al Fiintei“ prin analiza citorva vocabule ale limbii romane, dintre care „intru“ a capatat o celebritate pe care poate ca totusi nu o merita.
De fapt, o intreaga mai veche filozofie de sorginte romantica s-a straduit, incepind cu Herder (daca nu chiar cu Giambattista Vico) sa explice filozofia sau metafizica (sau lipsa de metafizica) a diferitelor popoare pornind de la limbile pe care acele popoare le vorbeau. Uneori, rezultatele au fost paradoxale, parind sa demonstreze inversul decit cercetatorii respectivi ar fi dorit. De exemplu, Benjamin Lee Whorf a sustinut pe la sfirsitul anilor ’50, in linia aceluiasi curent de idei, ca limba unui trib amerindian, Hopi, poate descrie mai bine continuumul spatio-temporal relativist decit o fac limbile europene. Greu de inteles, in temeiul unei teorii care deduce tipul gindirii din faptele de limba, cum de
