Rodica Draghincescu este poeta metamorfozata in aparat de fotografiat inghitind cu nesat realitatea, receptacul viu care (re)produce imagini concrete, nu fragmente de lumi transcrise prin intermediul unor retorici vizionare: „Pe tobogan vin dimineti murdare, coji de lamiie, pepene verde, gogosari stricati, fotografii sepia, ciorapi, manusi, cite-o margea de jad, ghidoane, coarne“ (O anume culoare). „Poezia se prelungeste in jos/ ca o maturitate infirma,/ sigilata peste virginitate cu cifre mici, orizontale,/ un soi de fotografie lipita de cerul gurii,/ in care dezordinea si praful protejeaza/ mingi de os, biciclete de dama,/ papusi insarcinate cu zeama de cartofi“ (Vineri 13 martie). Scriitoarea insasi nu vrea sa fie de alta esenta decit lumea, realitatea nemaifiind un pretext pentru evaziuni proiective ori recesive. Ea este o reportera lucida care inregistreaza imediatul nefalsificat, cotidianul nemitizat, scrisul devenind „antrenament fizic si moral/ pentru textul nocturno-dioptric/ nimic nu va fi intimplare,/ hatis biografizat“ (Bordelul cuvintelor). Poeta nouazecista isi exerseaza pe toposurile literare, ca si pe situatiile reale deopotriva, nu numai ironia, ci si cinismul programatic.
Totusi, desi isi durizeaza pina la tortura de sine scrisul, uneori nu poate scapa de captivitatea feminitatii sale: „Strivitul zimbetului, surzenia decupata in scris,/ textul,/ fata aceasta prin somn mostenind/ o filmare inceata, singerinda“ (Fuga pierduta) sau „Aici intre smerenie si violenta/ fotografiile ies kilometrice/ cu ombilicul lipit de obraz“ (Fiece suris). Imortalizata, ea insasi devine imagine-fragment in fotografiile sale textuale; asa se propune eul poetic imaginindu-se in propriul text: „[...] Neasemuite fete fotografiaza iarba,/ din gradini, impresii matinale,/ pojarul iubirii dintii/ De!/ poetele isi tatueaza pe sini/ o disciplina de scris,/ o poeta a
