Pe Ovidiu Cotruş l-am cunoscut în vara 1965, la Oradea, în zilele de neuitat, de-o fericită înfrigurare, în care se pregătea reapariţia revistei Familia, în redacţia căreia deveniserăm colegi. M-a surprins tinereţea nonşalantă a acestui bărbat brunet, înalt şi trupeş, care, avînd 39 de ani, părea, în unele clipe luminate de surîsul său cordial, să aibă cu măcar un deceniu mai puţin. Din capul locului ne-a cucerit prin locvacitatea sa ieşită din comun, neprotocolară, în cîmpul căreia se mixau amintiri, portrete, reminiscenţele unor foarte bogate lecturi, idei împrăştiate în cele mai felurite direcţii, anecdote, observaţii caustice asupra prezentului. O prodigioasă memorie îl slujea cu fidelitate. Ca dintr-un corn al abundenţei, din discursul eseistului se revărsa asupra auditorilor săi materia unei vieţi nescutită de aspecte aventuroase, răsfrînte în oglinzile multiplicatoare ale unui spirit acut. Omul cunoscuse prigoana cea mai cruntă a regimului comunist, în temniţele căruia, umilit, înfometat, bătut, îşi pierduse sănătatea în mod iremediabil. Scăpase ca prin minune dintr-o comă hepatică ce avea de regulă consecinţe fatale, conştient că zilele îi erau numărate. Era o icoană vie a martiriului pe care intelighenţia românească de-o anume vîrstă a fost silită a-l îndura sub cîrmuirea totalitară. În pofida acestei dramatice împrejurări, revenise la viaţă nu ca un spectru livid şi acuzator, ci ca un ins bonom, de-o vitalitate ce se prelungea pînă la apetenţa sa pentru bucatele bune, consumate cu poftă în porţii repetate, pentru băuturile fine, îngurgitate în localurile în care cozeria sa infatigabilă se prelungea în ore nesfîrşite. Nefericirile nu i-au anulat epicureismul natural. Prin fiinţa lui Ovidiu Cotruş viaţa serba un triumf rar. Era un exemplar carismatic, care însă ne ducea gîndul la ceea ce n-a fost să fie, adică la anii săi irosiţi, la opera sa sortită a