Multe nume ilustre s-au rostit în jurul cărţii lui Cristian Tudor Popescu, Un cadavru umplut cu ziare (o selecţie de editoriale). De-ar fi fost doar Caragiale, o comparaţie foarte la modă azi, cam abuzată, din păcate, şi tot ar trebui să ne pună pe gînduri. Dar au mai fost invocaţi, de asemenea, Cioran şi, atenţie, Céline. O explicaţie ar fi euforia Tîrgului de Carte şi, poate, timiditatea pe care o trezeşte "fiorosul" editorialist în rîndurile intelighenţiei cu care acesta e în polemică veche. În măsura în care Cristian Tudor Popescu e omul de bun-simţ pe care-l arată multe dintre articolele sale, atunci ar trebui să nu fie prea încîntat de atare laude scăpate cam cu uşurătate. Cristian Tudor Popescu nu e nici Céline, nici Caragiale, nici Cioran. Cred că e pur şi simplu un om de bun-simţ, cîteodată şi de bun-gust, un lucid cu talent literar care are posibilitatea şi abilitatea de a exprima public tristele realităţi ale României de azi. Că toată lumea se minunează de curajul lui e încă un lucru trist de adăugat la lista subiectelor sale de editorial.

Nefiind un cititor de ziare, multe dintre grozăviile vieţii politice româneşti le-am aflat din cartea de faţă şi nu din cotidianul pe care îl conduce sau din suplimentul său literar. Tentaţia analizei de conţinut e imensă. Editorialele lui Cristian Tudor Popescu cer în primul rînd o reacţie, o atitudine. Şi totuşi sîntem în faţa unor texte publicate fără trimiteri, fără datare sau indicaţia locului în care au apărut iniţial. Sînt deci scoase din contextul fierbinte care le-a produs şi puse să alcătuiască un volum, sînt "eseizate" s-ar putea spune. N-are rost să speculăm asupra intenţiei (vanităţii?) autorului în măsura în care sînt zeci de scriitori şi critici care îşi fac volume (şi iau şi premii) adunînd şi supraintitulînd pompos bucăţele de publicistică. Cristian Tudor Popescu nu e cel mai flagrant caz, m