Vazut de sus, dintre sutele de romascani care formeaza coada imensa a celor veniti "la viza" pentru somaj, Cartierul Muncitoresc seamana cu un ghetou. Pentru a intari aceasta senzatie, zidul de beton din zona - solutia tehnica a protectiei de aluviuni - sustine imaginea unui cartier inchis, si asa afectat de statutul de zona periferica a orasului. Izolat de comunitatea urbana, aceasta "vale a plingerii", cum ii mai zic locatarii de aici, nu ofera nici macar minim de conditii pentru a merge cu pasul. In zilele ploioase, fara cizme, nu poti cobori in valea apelor, unde canalele de scurgere sint infundate sau nu exista. Locuitorii asteapta soarele si efectul procesului de evaporare. "Centrul" cartierului, strajuit de jur imprejur de chioscuri si spatii comerciale, in care se vind zarzavaturi, tigari, ciorapi de dama si brinzeturi la un loc, atrage doar cumparatorii care cauta sa-si lungeasca traiul, notiunea de calitate fiind un moft al celor cu bani. Copii grabiti in drum spre scoala isi indeasa in ghiozdane pachetul de biscuiti, de mult timp expirati, tinuti luni de zile pe rafturile prafuite ale unui chiosc de tabla. Femei din cartier, cu sortul de la bucatatrie uitat peste fustele ponosite, cumpara de pe gang, de la vinzatorii ambulanti, cite o legatura, doua de verdeturi. Culegatorii de ambalaje trag dupa ei carucioarele si povara saraciei fara leac. Vinzatorii cu capetele iesite prin gemuletele chioscurilor isi asteapta in zadar clientii. Un cersetor si-a abandonat trupul pe marginea bordurii unei "intentii" de trotuar. Este parca o asteptare incremenita intr-o speranta, ramasa in urma direi de promisiuni si bilbe. Fostul Cartier Muncitoresc, in care muzica, veselia si petrecerile se tineau lant, acum vreo zece ani - cind peste 4.000 de locatari erau salariati la Umaro, Fontax sau la Polirom - e un sat uitat la marginea unui oras. Pina sa-si intoarca ochii spre ei