Între cele două surori era o diferenţă de nouă ani: Elisabeta se născuse în 1848, Zoe - în 1857. Sentimentele celei mari faţă de mezină au dobîndit, de la început, o culoare cvasimaternă. Săftica încă se mai juca cu păpuşile cînd acestora li s-a adăugat o păpuşă vie, asupra căreia s-a revărsat toată afecţiunea ei, de copil pînă atunci însingurat şi trist. Familia era modestă şi strîmtorată. Tatăl, mic meseriaş, se străduia să asigure alor săi o existenţă cuviincioasă, fără totuşi a putea izgoni teama zilei de mîine. Marea lui tristeţe era lipsa unui urmaş bărbătesc, care să-i ducă mai departe numele şi să preia, la nevoie, rolul de cap al familiei. Cum cel de-al doilea copil s-a întîmplat să fie tot fată, hotărîrea de a o mărita pe cea mare a fost luată destul de grabnic. Pe la vreo 15 ani, Veta păşea înaintea altarului la braţul unui copt negustor de cherestea, a cărui vîrstă o dubla pe a ei. Viaţa tinerei soţii, pentru un lung şir de ani, se va închide de aici încolo în strîmtul orizont casnic: gospodărie, mersul la biserică şi foarte rare ieşiri în lume, pe la vreun spectacol al unei grădini de vară, care de obicei îi depăşea înţelegerea şi îi trezea stări de plictiseală. Zoiţa (sau Ziţa) s-a bucurat în schimb, după măritişul Elisabetei cu Dumitru Titircă, de o grijă sporită din partea părinţilor şi a apucat să facă trei ani de pension. Atunci s-a născut în ea plăcerea lecturii, pe care urmau să i-o satisfacă, prin fascicole săptămînale, Dramele Parisului ale lui Ponson du Terrail.

Nu ştim cînd s-a măritat Zoiţa, probabil pe la 16-17 ani, cu puţin înainte de moartea ambilor părinţi. Prima ei căsnicie a fost, din păcate un eşec. Comerciant dubios şi beţiv notoriu, agresiv şi vulgar, soţul s-a dovedit insuportabil, silind-o pe Ziţa să intenteze divorţ, după ce în prealabil, scoasă din minţi, îşi alarmase cumnatul: "Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu m