Pentru o discuţie serioasă despre politizarea dicţionarelor româneşti în timpul regimului comunist e nevoie de o analiză atentă a unei mari diversităţi de situaţii: urmărind cuvintele absente, definiţiile ideologice - de condamnare, prin epitete exprimînd judecăţi negative - , suprimările parţiale, parantezele explicative istorizante ("în trecut", "în regimul burghezo-moşieresc"), dar şi - semn consolator al onestităţii profesionale - numeroasele explicaţii corecte, neutre, pur descriptive, chiar ale unor cuvinte "cu probleme". Cazurile cele mai periculoase mi se par acum cele ale definiţiilor unor termeni neaparţinînd direct lexicului politic, care deci trec neobservate şi îşi păstrează tonul justiţiar şi partizan. Un exemplu pentru această categorie e oferit de cuvîntul cazuistică, pentru care noua ediţie a dicţionarului explicativ (DEX 1996) păstrează definiţia din ediţia anterioară (1975): "parte a teologiei scolastice medievale care încearcă să rezolve cazurile de conştiinţă şi să justifice unele practici imorale printr-un sistem de norme etice abstracte şi prin subtilităţi logice, devenite cu vremea pură sofistică; p. ext. argumentare subtilă, abilă, sofistică a unor teze false sau îndoielnice". Partea pur informativă a enunţului e permanent însoţită de mărci ale evaluării negative: disciplina doar "încearcă", normele etice sînt "abstracte", subtilităţile şi abilitatea implică intenţii de înşelare; acuzaţiile cele mai dure privesc conţinuturile, în formulările "să justifice unele practici imorale" şi "teze false sau îndoielnice". Evident, definiţia substantivului cazuist urmează aceeaşi direcţie şi nu lasă nici o portiţă de salvare: "persoană care aplică metodele cazuisticii, care se serveşte de argumente ingenioase şi logice în aparenţă, dar false în fond". De altfel, în dicţionarul general care a precedat DEX-ul (DLRM 1958), definiţia era poate chiar ma