Orice om de cultură şi-a construit imaginea unui Blaga izolat în studiu, încovoiat meditativ asupra fiinţei trăitoare în "orizontul misterului", aristocrat al gândirii asaltând în tăcere barierele aruncate de Marele Anonim în calea cunoaşterii, autor al unui stil elegant şi metaforic, împrumutat unei întregi şcoli. De aceea va fi greu să accepte că el, Tao, cum l-au supranumit elevii, ar fi putut trece de graniţele academismului fără a-şi compromite imaginea clasicizată. Şi totuşi, întors cu spatele spre zonele abisalului, Blaga coboară în arenă spre a-şi caricaturiza pamfletar un adversar. Cât era de inocent acesta nu ne preocupă. Orgoliul creatorului de sistem prin "trilogii", chiar dacă nu încheiate în 1942, fusese atins dureros, ceea ce iscă un talent cu nebănuite resurse, în stare să facă victime.
Mulţi dintre cei interesaţi de gândirea lui Blaga vor fi străbătut, pagină cu pagină, cele opt numere ale revistei de filosofie "Saeculum" (1943-1944), fără să se fi oprit îndelung asupra destul de numeroaselor "note" pamfletare, cu titluri foarte percutante, semnate L.B. Ignorăm caracterul explicativ al numelor modelelor ridiculizate, pentru că o dată amintite ne-ar obliga la discuţii cu alt conţinut (deşi pe unii Blaga i-a pseudonumit literar sau chiar i-a numit, cum în penultima "notă" intitulată Sancta simplicitas). De aceea, ne interesează deocamdată valoarea pamfletului caricaturizant, practicat strălucit în literatura noastră de Heliade Rădulescu şi de Arghezi. Acesta din urmă fiind şi un ignorat teoretician care a definit inteligent specia pamfletului ca literatură, funcţia, intenţia şi efectele unei astfel de scrieri. Definiţia dată ("pamfletul e pumnul iritat de râvna de stăpânire a stupidităţii") este destul de dură, dar nu întrece în violenţă rândurile din Baroane, de pildă. Eseul Pamfletul îi apăruse în revista "Lumea", 18 ianuarie 1925. Am fă