Poate că l-aţi văzut, la MTV sau la Atomic sau în altă parte: clipul piesei lui Fatboy Slim Weapon of Choice. A fost realizat de Spike Jonze, unul dintre geniile bizare care s-au aflat în spatele filmului Being John Malkovich (prezentat, pe la începutul primăverii, la Cinemateca Română). E clipul în care Christopher Walken dansează. Şi - asta nu se întîmplă prea des la MTV, unde, de dragul dinamismului, dansurile sînt în general ciopîrţite printr-o combinaţie de operatorie smucită şi montaj ultrarapid - sîntem lăsaţi să-l vedem cum dansează. Clipul este simplu. Walken e un om de afaceri (sau cineva îmbrăcat ca un om de afaceri) care aşteaptă într-o sală pustie dintr-un hotel. S-a aşezat. Aşteaptă. Priveşte în gol, cu privirea aceea pe care n-o mai poţi uita după ce vezi Vînătorul de cerbi, pe care simţi nevoia s-o întîlneşti din nou, în Pulp Fiction sau în The Comfort of Strangers sau oriunde - "privirea de nedefinit" - cum a încercat s-o definească revista Sight and Sound - "privirea care pare a privi mereu altundeva, dincolo, imposibil de încărcată sau imposibil de goală". Şi deodată se ridică şi începe să danseze. E un şoc, chiar pentru cei care l-au mai văzut dansînd pe Walken (la TCM, în musicalul Pennies from Heaven), chiar pentru cei care ştiu că Walken (cantonat la Hollywood într-un şir nesfîrşit de personaje sinistre) şi-a început cariera cîntînd şi dansînd pe Broadway, şi că recent a revenit pe scenă într-o adaptare muzicală a povestirii lui James Joyce Cei morţi. E un şoc, pentru că Walken, cu faţa lui străvezie, parcă sleită de sînge, ca o mască spectrală, ca o prevestire, e la fel de departe de zîmbetul suav al lui Fred Astaire şi de de surîsul radios al lui Gene Kelly. Adică foarte departe. Nu-i exuberant, nu e imponderabil. E straniu şi neliniştitor, o prezenţă bîntuită şi care te bîntuie, e greu. Sau aşa cum a remarcat un critic, "ochii lui mar